Într-o carte relativ recentă, intitulată deloc întâmplător „Trezirea istoriei. Filosofia noilor revolte mondiale”, cunoscutul gânditor francez Alain Badiou propune câteva disocieri nu doar incitante, dar şi extrem de oportune pentru înţelegerea disputei din câmpul politicii europene active între cele două fronturi „ideologice” antagoniste: dreapta şi stânga. Lăsând de o parte chiar ineficienţa, redundantă şi schismatică, a poziţiilor respective, supralicitate zgomotos şi inutil împotriva inactualităţii propuse prin decesul lor, prin anii Optzeci, Badiou individualizează un paradox pe cât de evident pe atât de neasumat ori nesesizat, anume acela al unei drepte, de data asta la nivelul gândirii, antimarxiste debitoare în absolut lui Marx şi marxismului ca atare. Acuzaţiei celor care, din interiorul propriei sale poziţii anticapitaliste, îi reproşează de a pretinde că ar fi comunist fără a fi şi marxist, el le răspunde, pe bună dreptate, că e preferabilă poziţionară inversă, adică aceea de a fi marxist fără a pretinde că eşti comunist.
Fireşte, pentru a tăia din faţă tentaţia grăbită şi grobiană de a ne decreta nostalgici comunişti, mi se pare de bun simţ disocierea netă între ceea ce înseamnă a fi astăzi comunist şi marxist în Occidentul european şi nu numai şi ceea ce va fi însemnat aceeaşi categorie în România lui Dej şi a lui Ceuşescu. Fiindcă, dacă „ideologiile” au murit, iar dovada e la vedere şi verificabilă printr-un simplu examen al actorilor dreptişti şi stângişti din România şi din oricare dintre fostele ţări socialiste, concepte precum justiţia socială, egalitate, drept la muncă, asistenţă socială şi altele sunt, din păcate, realităţi pregnant.
Badiou porneşte de la o constatare nu mai puţin evidentă: considerând, scrie el, că în opinia curentă, marxismul constă în acordarea unui rol determinant economiei şi contradicţiilor sociale ce derivă din ea, cine nu mai este astăzi „marxist”? Mai mult, adăugăm noi, întreaga terminologie marxistă, în varianta sa aşa-zicând primară, iar nu declasată de varii interpretări
eşuate în actul lor de istoricizare, constituie, azi, esenţa discursului capitalismului, de la capital, bani, muncă, profit etc. Marxismul nu (mai) este nici o ramură a economiei (ca teorie a raporturilor de producţie), nici a sociologiei (descrierea obiectivă a „realităţii sociale”, nici o filozofie (gândire dialectică a contradicţiilor).
Să se observe, în această triplă negaţie, că e vorba de abolirea întregii semantici constitutive a marxismului presupus ca practică socială începând din cel de-al treilea deceniu al veacului trecut, fiindcă, dacă nu mai este ceea ce s-a pretins a fi, atunci el trebuie subsumat ariei, general umane, de natură cognitivă, în care toate cunoştinţele vii sunt compuse din probleme ce au fost ori care trebuie construite sau reconstruite şi nu din descrieri repetitive.
Pentru gânditorul francez, eroarea unei analize de stânga ar consta în acceptarea ipotezei existenţei unui neocapitalism, investit, prin prefixul forţat, cu un fel de …faţă umană. Or, nu există un neo-, iar capitalismul trebuie văzut, analizat şi, eventual, criticat ori acceptat exact în formele sale cele mai clasice. Un exemplu l-ar constitui tocmai conceptul – şi realitatea pe care o desemnează – de Capital, în accepţia lui Marx, care i-a a anticipat chiar şi caracterul său de concentrare ca pe o trăsătură ineluctabilă. Ce altceva ar fi economia globalizată – şi globalizată la nivelul unor zeci, sute ori cel mult câteva mii de multinaţionale ori de organisme internaţionalizate menite a controla piaţa – dacă nu acea concentrare a Capitalului în beneficiul unor puţini şi împotriva mulţimilor. Şi chiar mai este vreun secret faptul că, într-o ordine aproape imuabilă, capitalismul încredinţează astăzi destinul popoarelor apetitelor financiare ale unei minuscule oligarhii?
Asta nu înseamnă nici că nişte idei ale lui Marx ar fi nişte jurăminte, nişte comandamente miraculoase şi nici vreo tentativă de natură nostalgică după filamentul la care au fost duse ideile sale. Înseamnă pur şi simplu a nu le ignora, a le căuta eventualul impact în substanţa sistemului în care trăim şi a le indica, măcar maeştrilor „dreptaci”, că ei sunt cei care le evocă şi le invocă în discursul cotidian, fără să-şi mai da seama.
