În urmă cu 50 de ani, pe 11 septembrie 1973, la Santiago de Chile, preşedintele Salvador Allende, ales democratic la 4 septembrie 1970, a fost răsturnat de la putere, printr-o lovitură de stat militară. S-a sinucis cu o armă automată primită cadou de la Fidel Castro. Nu jurase niciodată credinţă Moscovei, dar se revendica marxist. Ca şi Engels şi Marx, dacă l-ar fi cunoscut pe Stalin la putere, s-ar fi ridicat împotriva acestuia. Ca în fiecare an la 11 septembrie, în Chile, va fi evocată cumplita lovitură sângeroasă de stat, care a dus la căderea şi moartea lui Salvador Allende. De această dată, ziua de 11 septembrie are un caracter simbolic, deoarece marchează a 50-a aniversare a evenimentului. Stânga nu are egal în comemorarea eroilor săi. Dar istoria are şi ea drepturile ei şi întotdeauna este instructiv, prin retrospectivă, să reflectăm asupra circumstanţelor care au precedat istoria unei drame. Prin urmare nu trebuie crezut că lovitura de stat a avut loc din senin fără nicio pregătire prealabilă. Timp de 2 luni şi jumătate, când deja aflase că armata, mai exact o parte majoritară a ei, îi era ostilă –ce se petrecea în Chile inspira teama unei iradieri a Cubei- Salvador Allende simţea că ar putea fi răsturnat de la putere. Poate nu se aştepta să fie atât de brutal totul. Desigur, guvernul său avea probleme profunde, complicate, cauzate de greva camionagiilor, incitaţi de… SUA. Henry Kissinger era cel care l-a îndemnat pe Richard Nixon să adopte o linie mai dură, aşa cum s-a exprimat el însuşi, împotriva preşedintelui socialist Salvador Allende, care naţionalizase minele de cupru, până atunci în proprietatea multinaţionalelor americane, gest la care Washingtonul a creat un grup de lucru federal care, operând pe pieţele financiare a redus preţul mondial, pentru a lovi economia chiliană. Chile este o ţară filiformă. Blocarea transporturilor de mărfuri, pe axa nord-sud, era o modalitate simplă şi eficientă de subminare a economiei. Henry Kissinger care conducea Departamentul de Stat nu a ascuns niciodată vastul program de destabilizare, ca preşedinte al comisiei 40 inter-instituţionale, prin finanţarea ziarelor anti-Allende, a opoziţiei, a Partidului Naţional Conservator ca să creeze grupul paramilitar „Patria y Libertad”, un escadron al morţii. „Nu se vede mâna noastră aici” i-a spus Nixon lui Kissinger, la scurt timp după lovitura de stat. Dar documentele desecretizate au scos la iveală amprentele lor peste tot. Astfel, scrie Tim Werner (premiul Pulitzer în 1988) în cartea sa „CIA o istorie secretă” s-au cheltuit peste 10 mil. dolari în instalarea haosului politic şi economic din Chile. Important de precizat este şi faptul că extrema stângă din Chile (MIR) care susţinuse Uniunea Populară a lui Allende, i-a complicat viaţa acestuia. La mijlocul lunii august 1973 ţara era aproape în stare de război civil. Allende a invocat legea şi adresându-se partizanilor săi, pentru a critica „insolenţa fascistă” care îi susţinea pe camionagi, a afirmat „îi vom zdrobi cu toată greutatea legii”. Nu a vrut să acţioneze decât prin pârghiile instituţionale. Eliberarea Chile de marxism, acesta era proiectul dreptei radicale, susţinută de democraţia creştină: împiedicarea Americii de Sud să cadă în mrejele blocului de est, dominat de Uniunea Sovietică. Unde gândirea marxistă servise drept bază, pentru cea a lui Lenin. Ideea lui Marx „emanciparea muncitorilor va fi opera muncitorilor înşişi” fusese înlocuită cu cea a unui partid de profesionişti. Consecinţele se ştiu. Spre deosebire de alţi preşedinţi de stânga, de pe toate continentele, Salvador Allende nu lua lumină de la Moscova. A fost repetăm un reformist, un umanist, care dorea instaurarea dreptăţii sociale, bazată pe egalitate. În Franţa, chiar în zilele puciului, s-au publicat 3 volume cu corespondenţa inedită Engels-Marx. Ceea ce avem tendinţa să ocultăm este că Marx nu a cunoscut niciodată… marxismul, nu a trăit nicio zi sub o dictatură a proletariatului, aşa cum Jules Verne nu a urcat cu liftul până la etajul 10. A murit la 14 martie 1883, înainte ca vreo ţară din lume să fie guvernată de marxişti, de o putere care să se revendice de la opera lui. În fine. În acele zile din septembrie 1973, liderul de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu, se afla într-o vizită pe continentul sud-american, în programul căreia se afla şi… Chile. Pe 11 septembrie la 8 dimineaţa Allende anunţa că elemente trădătoare din Marina de război au ocupat Vulparaiso portul oraşului-capitală. Al treilea şi ultimul discurs al lui Allende, regăsit în cartea „Supleantul” a lui Petru Popescu, prezent în delegaţia menţionată, începea aşa: „Companeros que me escuchan la situasion es critica”. Ce a urmat a fost o nenorocire. Singura ţară din blocul răsăritean care nu a rupt relaţiile diplomatice cu Chile a fost… România. Şi prin ambasada ei s-au salvat mii de chilieni, simpatizanţi ai lui Allende, o vreme găzduiţi de Bucureşti. Regimul Pinochet a rămas la putere timp de 17 ani. A condus ţara cu o cruzime fără margini, ucigând mai bine de 3.200 de oameni, închizând şi torturând alte câteva mii, într-o represiune cunoscută drept „caravana morţii”. A susţinut intervenţia în Malvine a lui Margareth Thatcher, şi a beneficiat de protecţia acesteia. După ce a fost răsturnat de la putere, colonelul Manuel Contreras, directorul serviciilor chiliene de informaţii, a fost condamnat de un tribunal chilian pentru asasinarea (21 septembrie 1976) a lui Orlando Letelier, fostul ambasador al lui Allende în SUA, şi a unui consilier al său Ronni Moffitt, şi a executat o pedeapsă de 7 ani. Pinochet a murit în decembrie 2006 la vârsta de 91 de ani, fiind acuzat de crimă, şi deţinând conturi secrete în străinătate în valoare de 28 milioane dolari. La 21 martie 1976 FMI acorda juntei militare o linie de creditare 127 mil. dolari, multe alte milioane urmând să vină din împrumutiri publice cât şi private. La un moment dat, Henry Kissinger era urmărit de tribunalele din Chile, Argentina, Spania şi Franţa, de supravieţuitorii „caravanei morţii”. Regimul de teroare al lui Augosto Pinochet nu l-a împiedicat pe Ioan Paul al II-lea, aflat în vizită oficială în Chile, pe 2 aprilie 1987, să apară alături de Augusto Pinochet pe balconul palatului La Moneda.
