Chile: 11 septembrie 1973…

La 4 septembrie 1970, o coaliţie de centru-stânga, formată din social-democraţi şi comunişti, îl aducea pe dr. Salvador Allende, ca preşedinte la conducerea statului Chile, cu 36% voturi, faţă de 35% câte a primit democrat-creştinul Jorge Alessandri. În discursul inaugural noul preşedinte al ţării promitea „abolirea monopolului asupra economiei exercitat de câteva familii, instituirea unui nou sistem fiscal, în locul celui care copleşea săracii şi cruţa bogaţii, abolirea marii proprietăţi care făcea ca mii de ţărani să se zbată în sărăcie”. „Socialismul trece prin democraţie, pluralism şi libertatea de expresie”, spunea Salvador Allende. Un vânt al speranţei sufla de-a lungul Cordilierilor, galvanizând până şi un partid socialist, precum cel francez, care în 1971 îl desemna prim-secretar pe Francois Mitterrand. În epocă „culoarea roşie” se anunţa covârşitoare în toată America de Sud. În faţa Consiliului Naţional de Securitate la 6 noiembrie 1970 Richard Nixon va exlama: „nu trebuie să scăpăm America Latină”. Jocurile erau făcute. La 7 octombrie 1970, Richard Helms, director al CIA, emitea o directivă urgentă: „Dorim să susţineţi o acţiune militară care să aibă loc în măsura posibilă într-un climat de incertitudine economică şi politică”. La rândul său, consilierul pe probleme de securitate naţională, Henry Kissinger, rezuma astfel lucrurile: „Nu vrem să lăsăm o ţară să devină marxistă pentru că populaţia ei este iresponsabilă”. Conform Constituţiei din Chile, Congresul trebuia să ratifice rezultatul alegerilor în 50 de zile. Era o formalitate legală. CIA avea experienţă în aranjarea alegerilor înainte de vot. După vot nu le măsluise niciodată. Avea acum la dispoziţie 7 săptămâni să schimbe rezultatul. Henry Kissinger i-a ordonat lui Richard Helms să evalueze şansele unei lovituri de stat. Care erau slabe. Chile avea democraţie din 1932 iar armata, nu încercase de atunci, niciodată, să preia puterea politică. Augustin Eduards, unul dintre ei mai influenţi oameni din Chile, ce deţinea mine de cupru, fabrica de îmbuteliat Pepsi-Cola şi cel mai mare grup media „El Mercurio” cu 3 cotidiene la Santiago şi 7 publicaţii provinciale, a fost contactat. El Mercurio a beneficiat de cel puţin jumătate de suma investită de CIA în Chile. Jurnalistul Tim Weiner, de la New York Times, deţinător al premiului Pulitzer (1988) pentru investigaţiile privind programele secrete de securitate naţională în cartea sa „CIA, o istorie secretă” afirmă că cel puţin 2 mil. de dolari au intrat în buzunarele lui Eduards Augustin pentru campania „anti-Allende” al celor de la Mercurio. Lucrurile s-au precipitat. La 22 octombrie, cu 50 de ore înainte să se confirme rezultatul alegerilor, un grup de oameni înarmaţi l-au prins într-o ambuscadă pe generalul Rene Schneider, în timp ce acesta se îndrepta spre birou. A fost împuşcat de câteva ori şi a murit pe masa de operaţie, la scurt timp după ce Salvador Allende era confirmat de Congres ca preşedintele ales constituţional în Chile cu un vot de 153 la 35. Celor de la CIA le-au trebuit câteva zile să îşi dea seama cine îl ucisese pe generalul Schneider, comandantul-şef al armatei chiliene. Agenţia începuse prin a cumpăra voturile în Chile şi sfârşise prin a trimite arme automate unor potenţiali asasini. Nervozitatea la Casa Albă, din cauza eşecului de a-l opri pe Allende, era mare. Lunga bătălie nu s-a încheiat, după ce Allende a ajuns la putere şi subversiunile împotriva acestuia au mers mai departe. S-au cheltuit sume exorbitante pentru a se semăna haosul politic şi economic. Embargoul contra economiei chiliene la exporturile de cupru, refuzul oricărei asistenţe financiare din partea FMI şi Băncii Mondiale au avut efecte. Nici un proiect social-democrat, oricât de bun, nu ţine loc de… pâine şi produse agro-alimentare. Până la lovitura militară, care a avut loc la 11 septembrie 1973, când Allende, confruntat cu posibilitatea capturării sale în palatul prezidenţial s-a sinucis cu o armă automată, cadou primit de la Fidel Castro, instalându-se dictatura militară a generalului Augusto Pinochet, va mai trece timp. Salvador Allende a făcut mai multe greşeli fatale: drept reacţie la represiunea exercitată de CIA asupra lui a format o armată obscură numită “Grupo de amigos del presidente” care lucra din umbră, susţinută de Fidel Castro. Armata chiliană nu ştia nimic despre aceasta. Apoi l-a numit pe Augusto Pinochet comandant suprem al armatei în 1973, şi la mai puţin de o lună s-a întâmplat lovitura de stat, puterea fiind preluată de junta militară. Cel puţin 23 de reporteri plătiţi de CIA trebuiau să stârnească o reacţie internaţională. Pinochet a condus cu cruzime ţara ucigând mai bine de 3200 de oameni, închizând şi torturând alte câteva mii într-o represiune cunoscută drept „Caravana Morţii”. Regimul Pinochet a rămas la putere timp de 17 ani. În urmă cu câţiva ani Henry Kissinger, amestecat în evenimentele din Chile, încă mai era urmărit de tribunale din Chile, Argentina, Spania şi Franţa, de supravieţuitorii Caravanei Morţii. Pe când era secretar de stat, avocatul Casei Albe l-a avertizat că „o persoană care pune în mişcare o tentativă de lovitură de stat poate fi acuzată de responsabilitatea consecinţelor naturale şi probabile ale acelei acţiuni”. Într-un interviu luat de Oriana Fallaci, de care fostul secretar de stat nu mai vrea să-şi amintească, intrat în manualele mondiale prin ceea ce nu trebuie să spună un politician prins în mrejele auto-eroizării lirice, Kissinger se declara cowboyul singuratic al politicii americane. Printre cei răpiţi şi maltrataţi de „aliaţii” lui Kissinger s-au aflat foşti preşedinţi ai Braziliei şi Uruguay, şi tatăl fostei preşedinte a statului Chile, Michelle Bachelet. În 1973, Henry Kissinger a primit premiul Nobel pentru pace. Pinochet a murit în decembrie 2006, la vârsta de 91 de ani, sub acuzaţia de crimă, cu conturi secrete în străinătate în valoare de 28 mil. de dolari. Lovitura de stat din Chile a fost urmată de loviturile din Peru şi Ecuador, şi mai târziu Argentina. După 1973, când debuta cea mai violentă dictatură din America Latină, Chile devenea un laborator planetar al neo-liberalismului. Cu excepţia României toate ţările blocului est-european au rupt relaţiile diplomatice cu Chile, prin ambasada României de la Santiago realizându-se multe lucruri mari, de care puţini istorici îşi mai reamintesc.