N-a fost o vară lungă. Mai curând capricioasă, pe alocuri insolentă, punându-ne, de parcă mai era nevoie, la încercări de tot felul restul de răbdare îngăduită de atâtea provocări ale cotidianului doldora de solicitări neaşteptate. Ploi, inundaţii, culturi în parte compromise, griji de tot felul întreţinute copios de un spectru tot mai întins de neajunsuri.
Desigur, nu pentru toţi, ci doar pentru acea majoritate redusă la o tăcere, pregătită, prin tentative de anestezie înaintea unei intervenţii „chirurgicale”, cea a campaniei electorale, ce se anunţă infernală. Toamna, deci, spre a-l contrazice pe poetul din Mărţişor, nu se arată prea frumoasă: lungă, totuşi, promiţând o competiţie înfuriată, cu alternanţe pe alocuri… pugiliste predispunând şi la cadavre politice.
Din cantonamente răzbat ameninţări furibunde, declaraţii belicoase de aceeaşi sorginte maidaneză cu care ne-am obişnuit de vreo zece ani încoace. Nu-i loc pentru vreun semn de luciditate. De înţelepciune ce să mai vorbim? Când pe „fronturile” unei bătălii turmentate se îmbulzesc, ca la un parastas aşteptat de grupuri hulpave, şi, mai ales, nesătuii avizi de reciclare, înţelepţii, câţi au mai supravieţuit uzurii unui scandal devenit cutumă naţională, se retrag în intimitatea unor înfrângeri conştienţi de incompatibilitate organică.
Spaţiul public şi-a asociat insalubrul ca unic criteriu de funcţionare. Orice enunţ survine în el se veştejeşte în înjurătură sadea. Nicio preocupare proiectivă în care perspectiva imediată să remonteze un dram de încredere într-o schimbare clamată cu aceeaşi ipocrizie cu care cea mai înaltă instanţă a ţării, cea cotrocenistă, a atins deja zonele cele mai joase – şi josnice – ale actului politic în determinările sale constituţionale. Şi elementar constitutive.
De vină pare să fie spectrul toboganului ce-i creează „pişicherului” frisoane unui post-festum în chip de post-mortem politic. Acelaşi spectru ameninţă cu perspectiva – de neacceptat de către imberbul condotier contaminat de morbul pirateriilor – unei ieşiri dintr-un joc din care a făcut un modus politicandi: unică manieră de a acoperi o demnitate reducând-o la nivelul unui război, al său cu toţi, cu excepţia unei purtătoare de genţi luxurioase, victimă a unei confuzii – între o ţară şi un cabaret – al cărei antidot va fi tocmai cuvenita înfrângere.
Nici vorbă, aşadar, de înţelepciune. Şi nici vreun semn că s-ar putea schimba ceva, în condiţiile în care competitorii nu par a-şi asocia alte mize în afara belirii adversarului asezonaţi, cum sunt, de nişte consilieri fie cameleonici, fie dispuşi doar să-şi împingă clienţii nu spre cutezanţa unui proiect constructiv, ci cultivându-le, în tonul linguşelilor lucrative, apetitul urii viscerale.
Cum să-mi explic, altfel, scăpările premierului candidat, căruia nimeni din propriul staff nu pare să fi încercat să-l convingă de un adevăr elementar: tratarea, mai demult, a adversarului prin ignorare ar fi asigurat scoaterea acestuia din ecuaţie.
Ca să nu reiterez aici un alt adevăr, de mulţi ştiut şi de puţini declarat, acela că tocmai focalizarea la dimensiunea unei campanii prea rudimentare antibăsiste a sfârşit prin a-l readuce în ring, oferindu-i gratuit şansa nici de el visată de a se remonta într-un moment în care istoria însăşi îi scria necrologul politic.
Nicio toamnă nu seamănă cu alta, iar cea în care am intrat va depăşi, aşa cum se văd lucrurile, previziunile cele mai sumbre pentru destinul unei societăţi într-o gravă criză de deviaţie de la rosturile ei fireşti şi căreia lipsa unui orizont tonifiant îi surpă vertiginos din pulsul normalităţii fatalmente compromise. O toamnă a unei (alte) pătimiri ale cărei roade sunt ameninţate, premonitoriu, de riscul unui mucegai netratat şi, tocmai de aceea, cu puţine şanse de remediu.
