Domnul Valeriu Stoica, avocat şi profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, fost ministru al Justiţiei (1996-2000), om politic, poate uimi pe mulţi, prin erudiţia sa, pe alocuri fermecătoare, virtuţile ofensive intelectuale, mai ales pe cei care ştiu foarte puţin despre lecturile la care face trimitere, în tableta sa „Câteva lecturi pentru judecătorii din Cazul Gheorghe Ursu” din Dilema. Pe fondul pledoariei sale patetice, cu un hipertrofic simţ anti-comunist, nu întinderea informaţiei este partea tare a comentariului, ci asumarea riguroasă a ideilor bine digerate şi organizate, în jurul unei opţiuni, altminteri larg împărtăşită. Sunt citate, cu trimiteri succinte „Amintiri din casa morţilor” de Dostoievski „Arhipelagul Gulag” de Soljeniţîn, „Patimi şi iluminări din captivitatea sovietică” de Radu Mărculescu, „Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhard, toate prizate universului carceral comunist. „Arta literară a acestor scriitori combină forţa adevărului despre o realitate istorică, în care imaginaţia torţionarilor depăşeşte orice ficţiuni, cu exprimarea în forme sensibile a scenelor decupate din această realitate, prin procedee narative simple şi pătrunzătoare, apte să nască în egală măsură puternice emoţii estetice şi interne sentimente morale(…). Totalitarismul comunist a avut în toate etapele istoriei sale o esenţă criminală, cu nesfârşite înfăţişări particulare, cum este şi cazul Gheorghe Ursu”. Nu din dorinţa de a epata, dar îi mai adăugăm şi noi pe Francois Furet şi Francois Revel, Besancon, Arthur Roesler, Orwell, Raimond Aron, V. Bukovski, Doina Jelea. În opinia prof. univ. Valeriu Stoica, repetăm fost ministru al Justiţiei, judecătorilor acestui caz la ICCJ le-ar fi lipsit lecturile necesare, menite a permite înţelegerea esenţei criminale a sistemului comunist din România, şi contextul în care au fost săvârşite faptele. E puţin nepoliticoasă, poate, deducţia, ca să folosesc un eufemism, lui Valeriu Stoica, fiindcă n-are de unde şti, n-are mijloace de probă peremptorii, în privinţa lecturilor, „vacuităţii spirituale”, a completului de judecători, care i-a achitat pe torţionarii ing. Gheorghe Ursu, cercetat înainte de 1989 pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prin aceea că dizidentul „a făcut însemnări calomnioase la adresa conducătorului partidului şi statului nostru”, desfăşurând în acest sens „o intensă activitate de propagandă duşmănoasă împotriva regimului comunist”. Ca bun avocat, e drept în materie civilă, Valeriu Stoica avea cunoştinţă de faptul că procurorii „purpurii”, cum îi numeşte Marian Nazat, l-au scos de sub urmărire penală în cazul faptelor cu substrat politic şi l-au trimis în judecată pentru deţinerea şi efectuarea de operaţii interzise cu mijloace de plată străine, atât în ţară cât şi peste graniţă. Într-o publicaţie, cu timp în urmă, am văzut că ar fi fost vorba de… 17 dolari. Pe un fond emoţional firesc, în spaţiul mediatic s-a susţinut că Gheorghe Ursu a fost condamnat a doua oară. Jurnalul lui ar fi dispărut, după anumite surse. S-a reţinut însă că redactase un material în care considera că după seismul din 1977 „în Bucureşti nu s-au efectuat consolidări care să asigure stabilitatea construcţiilor deteriorate în eventualitatea unui nou cutremur”. Or n-a picat nicio clădire în aproape 50 de ani. Cazul Ursu e o poveste fără sfârşit. Din păcate dramatică. După două luni de închisoare la Jilava, la 17 noiembrie 1985 a decedat. Fusese turnat la Securitate de două colege de serviciu. Andrei Ursu, fiul său, s-a adresat în ianuarie 1990 justiţiei pentru elucidarea circumstanţelor morţii tatălui său. A fost un drum lung, în justiţie, finalizat printr-o sentinţă definitivă, abia la 10 octombrie 2003, când Tudor Stănică, şeful Direcţiei de cercetări penale a Miliţiei şi Mihai Creangă, adjunct al arestului Miliţiei, au fost condamnaţi la 20 de ani de închisoare pentru instigare la omor. Jumătate din pedeapsă le-a fost anulată printr-un decret de amnistie. Cel care l-ar fi lovit mortal pe Gheorghe Ursu un deţinut de drept comun Cliţă Marian, considerat un executant, ar fi decedat. Andrei Ursu, moralmente deplin îndreptăţit, afirma într-o împrejurare că „nu vrea răzbunare, ci curăţirea morală a societăţii”, un deziderat generos în substanţa lui. S-a scris mult în media despre cazul Ursu. Şi despre faptul că torţionarii acestuia au scăpat uşor de pedeapsa cuvenită, prin tot felul de artificii. Să admitem că buna credinţă a prof. Valeriu Stoica, în tableta sa menţionată, nu poate fi pusă la îndoială. Punem însă la îndoială faptul că actul de justiţie trebuie circumscris… literaturii şi nu probelor solide administrate într-un dosar sau altul.
