Mihai Viteazul, „fiul faptelor sale”

Ionel Ciobotea este realmente paralel cu istoria, ceea ce nu ar fi o nenorocire, şi nu se moare din asta. Grav este, pe deasupra, când are sentimentul că se adresează unor „instituţionalizaţi”. Debitând numai prostii de o magnitudine greu suportabilă. De care îl credeam capabil doar pe şeful său ierarhic , „oricum pe fals ” a funcţionar public. Câteva observaţii imediate. Desăvârşita neorânduială a urcărilor în scaun, căreia i se circumscrie şi cea a lui Mihai Viteazul, explică nu numai  desele schimbări de domnie, în sensul că unii îi alungau pe ceilalţi, ci şi inconsistenţa demersurilor acestora. Motiv pentru care C.C. Giurescu va decreta că domnitorul, marele simbol naţional al românilor, „e, în primul rând, fiul faptelor sale”. Apoi „unirea”, de fapt „stăpânirea” Ardealului şi Moldovei, alături de Ţara Româneas că, a avut un caracter vremelnic şi nu a fost nicidecum o mare „înfăptuire politică”. Dar prostia se vrea uneori semeaţă. Conştiinţa unităţii se va materializa prin crearea României, în urma unirii, la 1859, a Moldovei şi Ţării Româneşti, apoi a României Mari, la 1918, prin adunarea cvasitotalităţii teritoriului loc uit în majoritate de români. Raporturile anterioare dintre principate, apropiat geografic, prin limbă şi cultură, nu însă identice, ne-o spune istoricul Lucian Boia, nu pot fi confundate cu o unitate de tip naţional. De aceea, „unirea” lui Mihai Viteazul e doar „o traducere” în termeni moderni a unor realităţi medievale, care nu aveau nimic în comun cu spiritul naţional. Moldovenii (boierii, desigur ei alc ătuiau ţara politică) nu au avut defel sentimentul unei eliberări sau al unei uniri, ci s-au văzut pur şi simplu cuceriţi. După cum nici muntenii nu porniseră la luptă cu idei unificatoare. Faţă de ai săi, în hrisoavele slave, biruitorul de la Şelinbăr, care dispunea de o armată de lefegii sau mercenari, îşi zicea, e adevărat, „domn, din mila lui Dumnezeu, al Ţării Româneşti şi al Ardealului”, iar, pe de altă parte, Dieta, instituţie proprie Ardealului,îl numea „principele nostru milostiv” sau „milostivul nostru domn”. Vor fi probleme cu recunoaşterea de către cei doi suverani – împăratul de la Praga şi Sultanul. Mai greoi şi bănuitor, cităm acum, din nou, din istoricul Constantin C. Giurescu, împăratul îl va recunoaşte pe Mihai nu ca principe, ci ca guvernator al Ardealului. Cât priveşte Dieta, alcătuită din nobili, saşi şi secui, aceasta s-a întâlnit doar în patru rânduri, pentru hotărâri de ordin fiscal, administrativ sau social, nobilii ardeleni ridicându-se în cele din urmă împotriva celui care le cruţase vieţile, averile şi la mulţi dregătoriile. Iată ce s pune A.D. Xenopol despre lipsa oricărui sens naţional în politica domnitorului: „Atât de puţin se gândea Mihai la unirea românilor, încât nici nu concepea, după vremile de atunci, unificarea administrativă a ţărilor române, ci numai întocmirea lor sub nişte domni supuşi şi ascultători, după sistemul feudal”. În Moldova, faţă de atitudinea ostilă a lui Ieremia Movilă, deşi ţinutul se afla sub zona de influenţă a Poloniei, după o campanie de trei săptămâni, Mihai Viteazul atinge, în vara lui 1.600, măreaţa culme a puterii absolute. Prăbuşirea va fi însă imediată momentului de glorie, pentru că mulţi din supuşii lui Ieremia Vodă priveau intrarea lui Mihai nu ca pe a unui domn românesc mai viteaz, ci ca pe a unui cuceritor străin, ambiţios şi neastâmpărat, care tulbură ţările din vecinătatea sa, spunea Nicolae Iorga. Revendicarea domnitorului Mihai Viteazul, fost Ban al Olteniei (1592-1593), cel dintâi dintre dregători, prin festivităţi consacrate special, este deplin justificată istoriceşte. Chiar dacă, din cauza presiunii fiscale, a necontenitelor biruri, s-au produs în timpul lui Mihai şi unele mişcări ţărăneşti, una fiind menţionată în judeţul Dolj, la începutul anului 1596. Tocmai de aceea, comunicatele de circumstanţă, cu izul lor istoric, trebuie să aibă deplină rigoare, derivată din documentare consistentă sau consiliere ştiinţifică. Naţiunea română, ceea ce încă o dată înseamnă conştiinţă naţională, în lipsa căreia n-are cum să existe o naţiune, s-a construit treptat, desăvârşindu-se spre mijlocul secolului al XIX-lea. A forţa o construcţie mitologică, cum este cea a „unirii” realizate de Mihai Viteazul, nu e altceva decât nevoia augmentării unei origini măreţe, pentru a compensa frustrările prezentului. Când de asemenea subtilităţi istorice se ocupă, cu amatorismul firesc, oamenii Prefecturii Dolj, bineînţeles aferaţi, senzaţia de ridicol e garantată.