Craiova şi noul orgoliu cultural

0
141

Mâine şi poimâine, în spaţiile generoase ale noului Centru Multifuncţional, municipalitatea din Bănie va organiza o ediţie, inaugurală a altora ce vor veni în amplul şi ambiţiosul asalt declanşat în perspectiva cuceririi titlului de „Capitală Culturală Europeană”, sub genericul ademenitor fie şi în contextul vremii capricioase „Festivalul Primăverii”. Două îmi par premisele acestei iniţiative îmbucurătoare, tonice şi tonifiante: identificarea, deloc uşoară din raţiuni ce aparţin unui profil „special” al somptuosului edificiu dictat de predicţii de ordin birocratic, al unei funcţionalităţi a sa mai aproape de trebuinţele culturale ale Cetăţii, şi, în acelaşi timp, continuarea, mai îndrăzneaţă decât se arată, a noii viziuni prospective a noii administraţii circumscriind destinul spiritual al oraşului.

Cu trecutul său târgoveţ, căruia identitatea de localitate aşezată în plin şes expus prăfuirii întreţinute de vânturi felurite şi iritante, Craiova nu şi-a asumat dimensiunea, culturală şi deopotrivă istorică, cu acea necesară şi reală ambiţie ce i-ar fi potenţat un statut mult mai meritat decât cel din trecutul imediat. Şi chiar dintr-un prezent erodat, la acelaşi nivel spiritual, de acel comportament puţin cam schismatic ce pare a fi intrat în etosul locului. Nu ştiu dacă vor fi existat, documentat, acei o mie de „moşieri” a cărora frecventă evocare, mai ales în reprezentarea rudimentară a propagandei comuniste de după război, caricaturală şi agresivă faţă de trecut în spiritul acelui proletcult de tarabă. Dincolo însă de ipostazele acestea nu mai puţin compromise – şi compromiţătoare – de „praful” aruncat peste o istorie plină de repere demne de o mândrie care ne-a lipsit, Craiova a mijit, a lansat, a generat şi susţinut, de-a lungul unei istorii glorioase, un profil cultural cu o identitate singulară. Acte culturale cu adevărat excepţionale, evenimente iscoditoare de primariat spiritual, subsumate unor generaţii de cărturari formaţi la impunătoare instituţii de educaţie sunt probe mai mult decât suficiente spre a ne reasuma un trecut mai aproape de orgoliile risipite ori pierdute prin pâclele vremii.

Colegiul „Carol I”, a doua instituţie de instrucţie şcolară, după „Sf. Sava” din Bucureşti, Teatrul Naţional, cu vârsta sa seculară, sârguinţa lui Constantin Lecca şi aventura sa revuistică prin „Mozaikul” pre-paşoptist, spre a nu mai aminti de nativul craiovean Titu Maiorescu ori de legăturile cu implicaţii amoros creative ale lui Macedonski, Brâncuşi, Ţuculescu, Jean Negulesco, pionieratul în dantologia universală, prin întâia tălmăcire a „Divinei Comedii” de către Maria Chiţu, paradoxal mai cunoscută şi preţuită în Italia şi în Franţa decât la ea acasă pentru temerara sa ispravă, toate acestea şi încă multe altele îndreptăţesc urgenţa unei schimbări radicale de situare şi de re-situare a oraşului într-o geografie culturală a Ţării, încă de reevaluat şi de recucerit.

Şi mă gândesc că tocmai acest festival – riscând la rându-i să sfârşească, nedrept, în anonimatul ce ne-a făcut prizonierii unui defetism condamnabil – ar merita salutat şi înscris în gena unui orgoliu la care ne invită, cu o constantă îndrăzneală şi provocatoare ambiţie Primăria şi instituţiile de cultură ale sale, tânăra administraţie subsumată entuziasmului primului edil al urbei ce-ar merita mai mult credit şi mai multă solidaritate.

Am mai scris, în varii prilejuri, despre această tentativă – insolită măcar în privinţa dimensiunii orgoliului civic şi demn de un patriotism al locului de care n-ar trebui să ne fie jenă – ce capătă măsura aproape a unui pariu cu rezervorul de creativitate culturală şi artistică pe care Craiova îl deţine şi pe care, nu o dată, de-a lungul vremii, l-a cam uitat.

Iată că a sosit momentul unei resituări, ca a unei noi şi înnoitoare recalibrări a geniului creator ce n-a lipsit, dar pe  care le-am „exportat” în ţară şi în afara ei cu o dezinvoltură în parte vinovată.

Ce şi cum va fi vom avea prilejul să constatăm, rămâne de văzut. Certitudinea are bune auspicii: vechi şi prestigioase instituţii de cultură ni se arată, astăzi, nu doar în veşminte noi, dar şi cu o cutezanţă căreia îi suntem datori, dacă nu obligaţi, ca fii ai Cetăţii, să-i conferim un suport şi o solidaritate mai adecvate istoriei ce se scrie sub ochii noştri.