– de la hoţii de cai la cultul forţei prin graţie –
“Bucuria esenţială de a fi împreună cu un cal este că ne aduce în contact cu elemente rare de graţie, frumuseţe, spirit şi foc” (Sharon Ralls Lemon)
În toate culturile străvechi ale lumii, calul a avut un rol aparte. De la animalul de povară la plata în natură tributului şi la emblem socială. Cea mai teribilă armă a mongolilor – spre exemplu – era calul. În cultura amerindienilor, de asemenea, calul avea un rol aparte în cultura fiecărui trib. La curţile sultanilor, şeicilor şi emirilor, superbii armăsari arabi reprezentau un etalon al poziţiei sociale, al averii.
Chiar şi astăzi, valoarea unui bolid pe patru roti cu motorizare de ultimă generaţie se măsoară în cai-putere.
În cultura etniei rome, calul a fost este şi va fi un adevărat simbol.
Calul înseamnă putere.
Calul înseamnă valoarea familiei.
Calul înseamnă norocul familiei.
Calul înseamnă mândrie.
Calul înseamnă spirit bun.
În cultura ţigănească, întotdeauna, calul a fost considerat un adevărat vestitor de duhuri rele. Atunci când cel mai fălos armăsar al şatrei devenea agitat – necheza, scurma pământul, fornăia –, era semn că în preajma se află duhuri necurate. Atunci, bătrâna şatrei iniţia un ritual specific: făcea un foc mare în mijlocul şatrei, apoi, cu poalele fustelor împrăştia fumul, pentru alungarea duhurilor rele. Se evitau răscruciurile şi apele stătătoare, pentru aşezarea unei şatre, deoarece se consideră că acestea sunt locuri prielnice duhurilor rele. De aceea, erau preferate marginile localităţilor. Totuşi, existau şi anumite situaţii speciale. După un drum lung şi extreme de epuizant, când caii erau foarte obosiţi, se mai aşezau taberele de ţigani şi la întretăieri de drumuri. Dar tot caii, aşa cum am arătat mai sus, erau cei care dădeau alarma… spirituală.
Cu ocazia Sfintelor Paşti, atunci când se adună întreaga comunitate – mai multe şatre îşi dădeau întâlnire în anumite locuri, prestabilite, oamenii veneau însoţiţi de caii lor.
Calul înseamnă şi norocul familiei. Dacă după o anumită perioadă de timp, circa 6-7 luni, o familie de romi constată că îi lipseşte norocul, atunci calul era schimbat cu un altul, despre care se consideră că aduce un suflu nou, reprezenta un nou ciclu al vieţii, sub zodiac norocului.
Hoţii de cai au fost mereu o componentă socială aparte: stigmatizaţi şi cântată. În Evul Mediu şi chiar în zorii epocii moderne, furtul de cai era considerat a fi una dintre cele mai grave infracţiuni. Pedepsele erau fie temniţă grea, cu bătăi, schingiuiri şi pe termen foarte îndelungat, fie chiar moartea. Îndeobşte, hoţii de cai erau spânzuraţi. Cu toate acestea, specificul hoţilor de cai îşi are izvorul în faptul că nu oricine putea să facă aşa ceva. Erau flăcăi foarte curajoşi, bine clădiţi fizic, deoarece a fura caii poterei sau pe cei din grajdurile boierilor, presupunea un act de curaj ieşit din comun. De aici şi inspiraţia lăutarilor, care au cântat calul, dar şi pe hoţul de cai, în nenumărate melodii. Tot astfel, hoţii de cai i-au inspirat şi pe regizorii de film, aceasta îndeletnicire fiind inspiraţie pentru mulţi creatori din cadrul celei de-a şaptea arte.
În cultura romă, calul rămâne un element de veneraţie. Legenda – armăsarul cel falnic, fermecat, care se hrăneşte cu jăratic – întâlnit de altfel în întreaga mitologie din Ţările Române.
Calul rămâne simbolul graţiei şi totodată, al puterii.
Calul este tabloul perfect al îmbinării forţei fizice cu nobleţea şi loialitatea.
***
Tata îşi doarme bătrâneţea în sine
Ostenit de lumină, o limbă de deal
Pe tâmplele sale mângâiate de schije
Flutură toamna ca o coamă de cal.
(Petre Ivancu din Fotografii imaginare)
