Puţin peste patruzeci şi opt de ore până la un posibil sau chiar inevitabil deznodământ al soluţionării crizei Greciei. Nu voi reitera nimic din avalanşa de dezbateri, pro şi contra Atenei, fluctuând, uneori în poziţii liminare, ultimative chiar, de o parte şi de alta. Minţile s-au încins până la o temperatură greu suportabilă, în acord ori în dispreţul arşiţei africane ce-a cuprins Europa, de la un capăt la altul.
Cum până şi condiţiile elementare, ce păreau unanim presupuse şi împărtăşite, ale democraţiei pe care de altfel chiar din Atena au imers în Occident şi în toată lumea, s-au evaporat ori surpat în vederile unor „avocaţi” prea înfierbântaţi după referendumul de duminica trecută, puţini şi-au mai rezervat răbdarea de a se opri asupra suportului juridic ale unei eventuale ieşiri a Greciei din zona euro. Ori, cum pronostichează nu puţini, chiar din UE. Din Europa, se mai spune cu o uşurinţă a opiniei mai mult decât rizibile. Măcar pentru faptul că Grecia, ca de altminteri şi România, Bulgaria, Macedonia ori Serbia, e, de milenii, în Europa, căreia i-a şi conferit premisele constituirii sale.
Aşadar, care ar fi scenariile unei rupturi ce-ar putea interveni duminică seara, la Bruxelles, dincolo de eventuale compromisuri în dodii, cu jumătăţi de măsură adică. Trei ar fi acestea, într-o ordine structurată de experţi constituţionali, lectori avizaţi ai legislaţiei UE?
Primul e legat de opţiunea unilaterală a unui stat membru, cu precizarea că până în 2009, adică până la Tratatul de la Lisabona, nici măcar nu s-a luat în consideraţie ipoteza unui astfel de caz. S-a gândit până în acel moment că nu dădea bine crearea unor dubii în actul de angajare a statelor membre şi, astfel, s-a optat pentru caracterul ireversibil al integrării. Şi al integrităţii. Astfel, întâia oară s-a introdus în Tratatul de la Lisabona art. 50 (devenit acum 49) care prevede expres că un stat membru care vrea să se retragă din UE trebuie să informeze Consiliul European de intenţia sa, care va indica liniile-ghid de urmat şi se va angaja în numele UE să negocieze şi să încheie un acord de retragere cu toate statele membre, în alcătuirea unei majorităţi calificate. Statul membru va înceta să mai fie legat de tratatele europene începând cu data prevăzută în contract, ori, în absenţa acestuia, la doi ani după notificarea intenţiei sale de retragere. Asta presupune şi că retragerea unilaterală este posibilă. Interesant e că nu există nicio referinţă expresă la zona euro, dar se presupune că e vizată în articolul respectiv.
Al doilea scenariu ar fi acela al unei drept colectiv la expulzare, adică se conturează ipoteza că nu un stat membru ar fi îndrituit să se retragă, ci acţiunea colectivă a altor state membre ar avea legitimitatea să propună şi să execute excluderea, însă baza legală lipseşte, în plus Tratatul citat pune condiţii legale ce face aproape imposibilă teoria „dreptului colectiv de expulzare”. Condiţiile adverse ar fi: expulzarea ar avea nevoie de o modificare a tratatelor care să statueze consensul unanim al tuturor statelor membre şi, de pe altă parte, persoanele fizice sau juridice pot să se opună, juridic, pierderii drepturilor câştigate de la UE şi de Uniunea Europeană Monetară.
Ar mai rămâne ceea ce aceiaşi experţi definesc a fi căi indirecte cum ar fi posibilitatea de a valida „dreptul colectiv de expulzare” printr-un „procedeu al uni majorităţi colective” care să consimtă o mai mare integrare între alte state membre, în care să fie inclus şi cel expus expulzării ori prin constituirea unui nou parteneriat bazat pe un tratat între majoritatea statelor membre.
Cum se vede, nicio soluţie nu e atât de uşoară aşa cum declamă sutele de „specialişti”, mai ales din rândul presei autohtone, transformaţi peste noapte în veritabile „instanţe” de jurisprudenţă europeană. Mai grav e că populaţia grecească şi europeană nici măcar nu a fost şi nu e nici acum informată în baza legislaţiei, aşa încât duminică nu se întrevede a fi nici „ziua Z”, nici sfârşitul destinului european al Atenei, cam aşa cum nici catastrofele finale şi finaliste ale Lumii, ce se succed aproape cotidian în rubricile mediatice, se dovedesc a fi doar nişte palide bule de săpun.
