Mărturisesc din capul locului că mi-a displăcut dintotdeauna pretenţia, prezentă şi activă în viaţa de toate zilele, încarnată în expresia scolastică de premiant şi care, extinsă aproape fără limită, se metamorfozează, deseori cu o retorică adecvată şi nelipsită de ipocrizie, într-un fel de modus vivendi inundând sisteme comunitare şi ajungând chiar în miezul unor strategii de natură strategică în politică.
America first este, în acest sens, nu doar un slogan electoral oarecare de care noul chiriaş al Casei Albe a abuzat din plin şi la care nu pare să dispus să renunţe, ci, relocat la alte naţiuni, organizaţii (inclusiv cele de sorginte teroristică, dar şi în rândul unor religii, culte şi secte), a devenit o mascotă sub care se regăsesc abundent multe din tarele lumii de azi.
În viaţa cotidiană, pretenţia aceasta de a te desemna întâiul, de cele mai multe ori fără grila vreunui clasament meritocrat (excepţie făcând disciplinele sportive şi, în precise condiţii, instituţii şi creatorii lor în ordine creativă), e privită şi amendată frecvent ca o ţâfnă: o egolatrie searbădă, privată de conţinut, ba încă însoţită de o agresivitate de limbaj ce nu ignoră, la nevoie, nici agresivitatea fizică.
Exemplele ne instigă ceas de ceas de pe piaţa politichiei, populată cu tot felul de „premianţi”, într-o alternanţă aiuritoare între tabăra Puterii şi cea a Opoziţiei. E simptomatică autodesemnarea lui Traian Băsescu drept „cel mai bun prim-ministru” al ţării. Şi asta tocmai după ce, de-a lungul unui întreg deceniu, îşi gestionase şi conservase Puterea prin alibiul unei întinse game de jocuri dintre cele mai pernicioase; unele de-a dreptul imunde, de care se disociază acum, post-festum, cu o inabilitate gratuită.
Şi nu e nici pe departe singurul politician de la noi vizitat de această maladie a unei ieftine egolatrii. Şi care se cuvine mai curând chemată egopatie, tocmai spre a-i subînscrie, aşa cum merită, atributul maladiv. Scena e plină, chiar dacă autodesemnările sunt disimulate într-o largă semantică sinonimică însă nu prea dificil de identificat sub pojghiţa subţire, retorică, sub care ni se vând mostre de falsă modestie. Nici urmă din zestrea străveche de modestie, ca emblemă a acelui bun-simţ secular sub care trona, ca unic motor al înţelepciunii de viaţă, cumpătarea: în fapte, fireşte, dar mai ales în vorbe.
Cât despre fenomenul resimţit, din ce în ce mai direct şi mai acut graţie cu siguranţă şi globalizării cu mutaţiile aduse de revoluţia mass-mediatică, la palierul politicii planetare, morbul acesta, al primatului, ori al premiantului, capătă o impedanţă ale cărei efecte nasc şi întreţin nu puţine din stările conflictuale ale lumii în care ni-i dat să trăim. Nu-i vorba de competiţie, în definitiv firească, omenească, între protagonişti presupuşi cu şanse egale, restituite măcar acum, în al douăsprezecelea ceas. Şi asta după zeci de secole în care expansiunile imperialiste, dublate de ceea ce unii se grăbesc a invoca drept „noroc” al Istoriei.
Devine, astfel, firesc ca o naţiune, cu tinereţea ei invidiată şi de invidiat, care este naţiunea americană, să-şi asume un rol de prim rang, dar e la fel de dificil de admis asumarea făţişă a rolului de unic şi inamovibil arbitru al Lumii, sub pagoda vechiului şi discutabilului adagiu „primus inter paris”.
E exact ceea ce se întâmplă în zilele noastre, cu Trump în postură de vechil răpciugos ca printre fermierii texani din secole revolute, dar şi cu alţii. Şi devine de înţeles atunci ca şi orgoliile altor protagonişti, moştenitori ai unor vechi ori mai noi imperii, ori „şeici” dinastici debitori ai unei intoleranţe cinice şi teribile faţă de supuşi să spuzească la suprafaţă luând forma unui lung şi incongruent şir de conflicte subsumate aceluiaşi principiu al… primatului.
Astfel, America first, sloganul trumpian ce va fi deturnat, cum mulţi susţin, vigilenţa multor americani – şi aşa minoritari la nivelul unui vot popular -, să-şi depăşească limita strict semantică într-o periculoasă derivă autoritară la nivel global. Lucru de altfel în parte atestat, prin declaraţii apăsat exclusiviste (în vizitele din Orientul Mijlociu, la Bruxelles ori la Taormina etc.) şi, în pofida oricăror garanţii, sfârşind prin a resuscita metehnele Războiului Rece. Un Război Rece, cum am mai scris şi în alte câteva rânduri, în iminenţa de a se transforma în Cald. Şi, în parte, deja transformat.
