Magia Călușarilor!

0
396

Cu fețele arse de soare și toropiți de căldură, cetele de călușari au colindat, ieri, orașul, împărțind trecătorilor crenguțe de pelin. Costumele albe, pălăriile cu panglici și clopoțeii neobosiți au putut fi întâlnite în multe locuri. În ciuda căldurii de afară, călușarii au jucat pe străzi, în piețe, în fața magazinelor, la chioșcurile de ziare, pe aleile din parcuri, acolo pe unde și-au găsit public dornic să-i urmărească. Peste tot, au lăsat o impresie plăcută datorită dansului lor spectaculos, dar și a poveștilor incredibile, de-a dreptul magice, pe care le-au adus cu ei.

Constantin Negoiescu nu ratează nici un căluș de 45 de ani, el având acum 67 de ani, împliniți de curând. Pentru că știe că Piața Centrală din Craiova este locul unde „trag” de obicei cetele de călușari, și-a făcut drum special aici ca să-i urmărească. „Muzicantul e o femeie, ia uitați-vă… Cântă bine la vioară, a fost la noi la nuntă”, intră cu noi în vorbă de cum ne apropiem de el. Muzicantul despre care vorbește are o statură uscățivă și este îmbrăcat bărbătește, cu pantaloni și pălărie. Fără să-i vezi fața, nu ai crede că e femeie după rapiditatea cu care mânuiește arcușul. „Da, da, e femeie! Și mai sunt două care joacă în ceată, au trei femei în total”. Bătrânul este absorbit de jocul călușarilor, dar, ca orice pătimaș, simte o plăcere deosebită să împartă bucuria cu noi. Și, mai mult, vrea cu orice preț să ne convingă că tot ceea ce vedem nu este doar un joc frumos.

Cel mai mare amator de călușari

„Trebuie să ai credință, doamnă, trebuie să crezi în călușari. Ei pot să te facă bine dacă ești pocit”, ne spune direct, fără a-și schimba privirea de la ceata de călușari. Este un om simplu, și el cu fața arsă de soare precum dansatorii al căror zornăit se aude puternic până la noi. Nu poartă nici o sacoșă și nu îi pasă că, din cauza căldurii, transpiră abundent. Constantin Negoiescu a venit de la Brădești până la Craiova doar ca să îi vadă pe călușari, așa cum face în fiecare an. Până la prânz vizionase deja trei cete pe care, bucuros, le-a trecut în revistă. „Au mai fost unii de la Malu Mare, de la Coțofeni și de la Balș. Ăștia sunt din Olt, dar sunt cei mai buni”. Bătrânul din Brădești, un mare amator de călușari pe care l-am descoperit întâmplător, ne-a povestit apoi, în câteva vorbe, cum demult, în satul lui, călușarii au salvat un om bolnav. L-a văzut personal cum s-a ridicat sănătos și, de atunci, îi urmărește peste tot.

Crăițele, Mutul și pelinul

În jurul călușarilor s-a strâns deja destul de multă lume. Piața era aglomerată, iar oamenii se opreau, cu plasele în mâini și îi priveau pe jucătorii care săreau în sus, zornăindu-și clopoțeii pe care-i purtau la ambele picioare. În ceată erau și bătrâni, și tineri, dar și două femei – două crăițe, cum aveam să aflăm mai târziu. Erau îmbrăcați toți la fel în costume albe, cu pantaloni și ii cusute cu ață roșie. Pe cap, pălării de paie cu panglici colorate care le cădeau pe spate. Căldura îi cam moleșise, dar nu se opreau din jucat. Bețele din lemn din mâini se mișcau de colo-colo, urmând totuși forma unui cerc care avea în mijloc o grămăjoară de rămurele de pelin. De pe margini, oamenii se strecurau aici și luau câte o crenguță, după ce lăsau jos o bancnotă de 1 leu. Alții dădeau și mai mult și erau luați imediat în vizor de „Mutul”, personajul pe care nu aveai cum să nu-l remarci din pricina măștii și a perucii imense pe care o purta.

Steagul din lemn de alun

Jocul călușarilor ține ceva timp și este spectaculos. Jucătorii l-au reprodus deja de nu știu câte ori și sunt obosiți acum, dar nu se lasă până ce nu-l termină. Căldura e așa de mare de a-i jura că suntem în luna august și fiecare încearcă să se răcorească așa cum poate. De cum tac și muzica, și clopoțeii, călușarii se retrag imediat la umbră. Noi profităm de moment și-l abordăm pe vătaf. Este cel mai în vârstă dintre ei și rămâne ultimul pe platou. Curiozitatea ne este legată de căluș, dar vătaful sare direct la joc, fără nici un detaliu despre ce ne-ar interesa pe noi. „Duminică plecăm cu călușul până marți, care este ultima zi, iar duminica viitoare mergem și-l îngropăm. Îl îngropăm la hotarul satului, lângă un pom curat să nu-l găsească animalele”. Pricepem că steagul din lemn de alun, împodobit cu pelin și usturoi, are multe secrete pe care nu le vom afla.

Puiul negru spune viața omului

„Călușul se joacă în curtea oamenilor și se duce tot răul, toate relele. S-au întâmplat cazuri în care oamenii au fost salvați”, spune, cu convingere, vătaful. Gheorghe Dobre, din comuna Iancu Jianu (Olt) este un om care acum pășește spre vârsta a treia și este vătaf pentru că el deține tot meșteșugul acestui joc. „Eu sunt cel mai bătrân, îl joc de 25 de ani. L-am învățat de la ăi bătrâni ai mei. Lăutarii sunt și ei tot bătrâni, avem și tineret pe care să-l învățăm. Tradiția aceasta trebuie să o ținem în continuare”. Când un om este bolnav, începe să țipe când aude clopoțeii călușarilor. Pentru cei care cred – dar numai pentru aceștia – leacul vine imediat. „Noi luăm un pui negru pe care îl băgăm într-o oală de pământ pe care o spargem. Dacă moare puiul, scapă bolnavul. Dacă puiul fuge, atunci, Doamne ferește, moare omul”.

Călușarii din Olt – răspândiți acum pe sub câte o umbrelă a comercianților de zarzavaturi – au trăit și ei multe astfel de întâmplări. Pe unii oameni i-au salvat chiar în Piața Centrală, când au jucat ca și acum. Persoana salvată a venit anul următor și le-a mulțumit. „O să vedem la anul pentru cine am jucat acum”, spune, zâmbind cu tâlc, vătaful. În rest nimic, nici un cuvințel în plus despre secretul lor, al călușarilor!