Mihai Viteazul un… Poet al Istoriei

0
73

Există neîndoielnic o imensă bibliografie consacrată unei problematici, cea legată de conceptele de Patrie, Patriotism în lunga şi spinoasa istorie a umanităţii. În sine, tema, definită cândva, de pe la cronicari şi până mai anii trecuţi, viza, într-o simplitate de care ne-am despărţit cu o vinovată jenă, sentimentul apartenenţei unui loc, topos, acesta, al originii şi al propriei împliniri ori neîmpliniri în decursul unei existenţe măsurabile şi măsurate printr-un legământ destinal. Nimic, într-o tradiţie seculară, care să justifice fanfaronada unor epoci de modernitate târzie: imperială, pentru alţii, pentru francezi, spanioli şi, mai ales, pentru englezi, ca să nu mai vorbim de căderile dezastruoase nazist-comuniste din prima jumătate a trecutului veac.

Şi cum orice exces, în viaţa de fiecare zi, în dragoste ca şi în ură, sfârşeşte prin a compromite o idee, oricât de nobilă în genuina ei esenţă, patriotismul a intrat într-un con de umbră, ba a ajuns, chiar şi atunci când e invocat („pavoazat”?) cu cele mai bune intenţii, o etichetă aproape detestabilă. Şi nu mă refer aici în niciun fel la abuzul politicianist, al unor retori ocazionali. Majoritar aculturali, în general învăţăcei „seralişti” scoşi la iveală de maşina unui partitism abulic şi corodat de morbul oportunismului ieftin, ei sfârşesc mai uşor decât îşi închipuie în anonimat, în ciuda excesivei audienţe ce li se acordă de media, de cele mai multe ori în mocirloasa goană după senzaţional.

Realitatea – cu istoria sa detracată de elanul primitiv al exegezelor pătimaşe – confirmă, din păcate, teza noastră, oricât de greu digerabilă. Ieri, a fost Ziua Victoriei, redenumită, nu fără un iz de gratuitate, a Europei. Fastuoasele manifestări de odinioară – cele din Occident, îndeosebi, cu impulsurile de proteste sociale – au cam dispărut, când nu s-au convenţionalizat la nivelul unor reuniuni de… cabinet. Straniu ori nu, ele au rămas preponderent în fieful Moscovei, care nu ratează nici în noul context de criză geopolitică, să-i confere simbolistica unei… Victorii. Şi cine-ar putea s-o contrazică, altfel decât prin a o secunda, măcar, cu o concentrare egală asupra unuia dintre momentele cruciale ale istoriei recente a Lumii?

Iar dacă patriotismul a ieşit din uzul profund, nealterat ideologic ori politicianist, al mentalului colectiv din prezent, eroismul s-a mutat cu totul în mediul hologramic: în cinema mai cu seamă, fiindcă nici poeticul, nici romanescul nu mai par interesate de o temă considerată prăfuită. Cum să mai scrii, azi, fără a nu risca să fii luat în băşcălie, despre Mircea Cel Bătrân, despre Ştefan Cel Mare ori despre fostul Ban al Craiovei, Viteazul unificator al românilor, fie şi pentru o clipă? De Vlad Ţepeş ce s-ar mai putea spune fără riscul de a cădea în derizoriul paradigmei draculiene?

Cât despre Mihai Viteazul, ideea edililor de a organiza, pentru al doilea an succesiv, suita de manifestări consacrate Domnitorului Unirii e mai mult decât binevenită. Şi salutară. Este chiar curajoasă, tocmai ţinând seama de avertismentele de mai sus.

Personal, paseist-patetic şi nostalgic, în semnificaţiile cele mai autentice ale termenilor, resimt, inclusiv la ideea revitalizării scenografice a unei epoci demult apuse, un fior de emoţie. Şi de sensibilitate: localistă ori patriotică. Şi mă gândeam că tocmai s-a încheiat ediţia Festivalului Shakespeare, în a cărui operă Istoria Angliei pare mai adevărată decât în orice tratat de specialitate. Iar Mihai Viteazul a fost chiar contemporanul nemuritorului englez: nemuritor şi el, Domnitorul român plecat de pe plaiurile Olteniei, a fost, în felul său, unic aş îndrăzni să spun, un vizionar. Un Poet al Istoriei, trecute prin flacăra Faptei.

Şi atunci, de unde această scandaloasă jenă de a ne mândri cu ceea ce s-a înfăptuit cu adevărat bun în istorie? Într-un moment de cumpănă, cum se conturează prezentul tot mai nemilos, memoria strămoşilor nu poate fi decât un suport, uneori de supravieţuire. Că de legământ iarăşi ne e tot mai ruşine să mai vorbim.