Ceea ce se întâmplă în ultimele zile unor paliere ale justiţiei puse pe fapte mari sunt demersuri juridice şi poliţieneşti smulse parcă unor celebre pelicule cinematografice brodate în jurul istoriei unor faimoase „familii” mafiote. Descinderi, reţineri, confiscări de documente, cu echipe de mascaţi şi cu nelipsitul tam-tam al unor media avide de senzaţional oferind, într-o cromatică pusă în slujba servirii gustului unor „stăpâni” – ori al Stăpânului întrupând un centru de comandă disimulat, dar bănuit de toată lumea – conturează un spectacol incitant, atractiv în aparenţă, dar preocupant în substanţa sa.
O veritabilă campanie de „curăţenie” intrând în ritualul primăverii şi al sărbătorilor pascale, în care, sub incidenţa unei sintagme „scăpate” de Ion Iliescu, pe vremea guvernării lui Năstase, obiectivul, cu un termen din literatura de spionaj, pare a-l constitui informa masă a „baronilor” locali.
În general, mă oripilează mecanismele de sorginte conspiraţionistă şi, tocmai de aceea, lejeritatea şi, într-un fel, patima cu care sunt însoţite mediatic mai toate demersurile unor organe juridice suscită o bună doză de artificial şi de artificios.
Ca în orice demers de natură juridică, riscul intruziunii în sfera antepronunţării când investigaţia încă se derulează e şi nelegitim şi contraproductiv. Ca să nu mai vorbim de reguli ale unei deontologii a media transformate, astăzi, într-o banală şi benevolă chestiune de decor. Nu ştiu cât de vinovaţi, înaintea finalizării procedurilor juridice, sunt ori vor fi fiind nişte administratori locali. Ceea ce ştim în baza unor convingeri clădite prin ani mai ales de dezinvoltele expuneri publice ale unora dintre aceştia este că, exercitarea Puterii fiind coruptibilă aproape prin esenţa ei, suspiciunea de încălcare a legilor intră în sfera unui firesc fără a mai revendica vreun coeficient de credibilitate clădită pe dovezi. Pe de altă parte, tentaţia, pentru cei aflaţi, cum se spune, în fruntea bucatelor, este la fel de mare pe cât de tentantă este pofta de înavuţire rapidă. Ori de chivernisire la îndemână dificil de ocolit. Chestiune, aş zice, de rezistenţă care ţine şi de o construcţie morală, de educaţie, ba chiar şi de un simţ al unei elementare decenţe, cu totul compromise în societatea prezentă, în care vedetismul e o modă iar Olimpul mediatic e populat cu întregi herghelii de mitici şi de miţe, cu şi fără…baston.
Mie, unul, întreagă această campanie îmi aminteşte de taifunul justiţiar declanşat, la începutul anilor ’90, în Italia de către o mână de judecători care aveau să facă istorie. Printre ei, controversatul Antonio Di Pietro, alintat Tonino de către o parte a presei ce l-a înălţat pe un piedestal ce i-a permis nu numai accederea în Parlament, ci şi fondarea unei formaţiuni, din păcate sfârşită şi ea în istorie, anul trecut, prin situarea sub prag la ultimul scrutin electoral. Operaţiunea avea să fie cunoscută sub genericul „Mani pulite”: curate ar fi fost, în percepţia indusă de justiţiarii înşişi şi repede îmbrăţişată de media avide de senzaţional, mâinile lor, ale celor care, fără instrumentarul de care se bucură astăzi confraţii lor de pe mapamond (facilităţi de monitorizare nesperate în trecut transparente mai ales după afacerea WikiLeaks şi de denunţurile „trădătoare” ale lui Snowden), au declanşat cea mai răsunătoare anchetă asupra corupţiei la cel mai înalt nivel. Rezultatul a fost atunci o veritabilă ghilotinare a clasei politice italiene în întregul ei, din moment ce nu doar vreo 12 miniştri au fost pedepsiţi, ci chiar şeful lor suprem, Bettino Craxi, a fost obligat la un exil unde îşi va da şi obştescul sfârşit.
Revenind în ograda proprie, oricât aş încerca poziţionarea neutră faţă de aceste demersuri justiţiare, e dificil de ignorat sentimentul suspiciunii de acţiuni… la comandă. Ori la…comenzi, câtă vreme pupitrele Puterii sunt nu doar divizate şi sub-divizate dar şi difuze, disimulate într-o geografie politică dominată de ambiguitate şi cu lideri cărora resentimentul pare a le fi unica raţiune.
Aşa că nu e deloc uşor a detecta, în multe dintre precipitatele întâmplări din ultimele zile, între „mâinile curate” şi „mâinile murdare” şi, cu atât mai mult, între posesorii acestora. Unica replică oarecum satisfăcătoare rămâne tot caragialiana… curat murdar! Cu un „coane Fănică” redistribuit în varii şi intrigante… partituri, în care locul Cezarului ni se arată, deocamdată, inatacabil.
