N.B.
Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe care mi le-au oferit, zilele trecute, colectivul revistei „Mozaicul” şi cel al Liceului adventist din Bănie, restitui cititorilor mei câteva rânduri scrise cu aproape 11 ani în urmă. Dincolo de detaliile memorialist-biografice, resortul mai de adâncime ar fi de căutat în imperioasa nevoie de confruntare peste vremi a unei condiţii a şcolii autohtone aflate din nefericire încă într-o necontenită şi păcătoasă „reformă” ale cărei evidenţe dramatice sunt de o evidenţă acuzatoare.
În primăvara lui 1966, elev în ultimul an la Liceul craiovean „N. Bălcescu” (azi Colegiul „Carol I), ceea ce ştiam despre mediul universitar al cetăţii din sectorul agricol erau informaţiile vagi pe care le aflasem în apartamentul acad. Alexandru Buia unde ajunsesem într-o zi să-l vizitez pe fiul marelui savant ce-mi era coleg de generaţie şi pe care o gripă rebelă îl ţintuise la pat. Cum în centrul atenţiei generale se afla atunci apropiata înfiinţare a Universităţii în Cetatea Băniei, în modestul apartament situat în blocul unde fiinţează şi acum frizeria „Ciufulici”, în scurtul moment de prezentare, îmi amintesc de încurajările rectorului de atunci al Institutului Agronomic care astăzi, ca facultate, îi poartă numele, faţă de tânărul care eram sosit, cu patru ani mai înainte, la învăţătură, la oraş, dintr-un sat pierdut în sudul doljean şi care decisese deja să urmeze, la Bucureşti, cursurile facultăţii de filozofie.
N-am fost, aşadar, prea interesat şi curios de ofertele noii universităţi, însă îmi amintesc de întâlnirea promoţională cu profesorii universitari Al. Piru şi Oliviu Gherman, ambii urmând să preia, din toamnă, sarcini de ctitori ai noii Alma Mater.
Jocul destinului a făcut ca, în toamnă, să nu pot ajunge la Bucureşti şi, astfel, să particip, aproape fără voia mea, la admiterea de la Facultatea de filologie a universităţii abia înfiinţate şi, graţie altor întâmplări, de data aceasta norocoase, să fiu remarcat de criticul şi istoricul literar Al. Piru, al cărui prestigiu avusesem prilejul să-l remarc în remarcabila bibliotecă a liceului unde învăţasem.
Cum să uit atmosfera acelui examen de admitere de o exigenţă particulară la care ne prezentasem 600 de candidaţi pentru doar 60 de locuri? Norocul – sau, cine ştie, ghinionul, dat fiind faptul că mă prezentasem mai mult la insistenţele părinţilor, decis ca, după armată, obligatorie atunci, să-mi încerc şansele tot la filozofie, în Bucureşti – m-a ajutat atunci să devin student filolog şi au urmat cinci ani ce mi-au marcat esenţial viaţa. Ani de lecturi şi de experienţe literare, cu neuitatele cursuri ale lui Al Piru şi ale lui Ion Zamfirescu, cu seminariile tinerilor asistenţi, azi nume de referinţă, Eugen Negrici şi Marin Beşteliu, Sina Dănciulescu, Cornelia Cârstea sau Kati şi Emil Dumitraşcu; cu aventuri culturale inedite, nelipsite de peripeţii, aşa cum s-a întâmplat cu constituirea unui cenaclu „Lucian Blaga” în incinta facultăţii ori a desfăşurării unui simpozion despre acelaşi Blaga, cu participarea lui Ion D. Sîrbu şi care, în decursul aceleiaşi zile a fost de câteva ori ori interzis, prin intervenţii securiste şi tot de atâtea ori reconfirmat, graţie aprobării prorectorului de atunci Oliviu Gherman…
Fireşte, Facultatea de filologie avea să asume pecetea personalităţii lui Piru. Norocos, încă o dată, m-am bucurat de preţuirea şi asistenţa, aproape paternă, a marelui profesor şi istoric literar ce avea să-mi marcheze destinul. Neuitate rămân pentru mine cursurile profesorului I. Zamfirescu şi „botezul” pe care mi l-a oferit, ca o imensă surpriză pentru tânărul de doar 19 ani, în primăvara lui 1967, când, la cercul de literatură universală, am prezentat, într-un amfiteatru arhiplin şi cu un curaj pe care numai orgoliul adolescentin îl poate susţine, o comunicare despre teatrul lui Pirandello.
Timpul – care fuge, vorba anticului poet, ireparabil – a cernut multe întâmplări şi aventuri, cu o bizară adunare studenţească a facultăţii, în primăvara lui 1968, în care trebuia să se decidă exmatricularea mea pe motiv de … indisciplină şi prea mare „libertinism”; salvat, în ultimă instanţă, de intervenţia aceluiaşi Oliviu Gherman care, în calitate de prorector, a anulat decizia, ce fusese deja dictată, de cine ştie ce instanţe „secrete”. Cursuri admirabile, seminarii furtunoase, colaborări la reviste şi publicaţii cotidiene de atunci, înfiinţarea revistei „Cadran universitar”, concursurile literare, discuţiile nocturne despre subiecte în mare parte tabù (Blaga, reabilitat şi nu prea, Camus, Kafka, Malraux, Sartre, Eco, Pasolini, Croce, Faulkner, Nae Ionescu, E. Lovinescu, ca să nu mai vorbim de G. Călinescu şi de „Istoria” sa, citită pe ascuns, pe la fondul „documentar” al Bibliotecii ce se afla, atunci, în clădirea actuală a Facultăţii de mecanică…
Nu ştiu ce-a mai rămas din spiritul acelui timp, însă îmi e limpede că rectitudinea sa s-a pierdut. „Secularizarea” studiilor universitare, în ciuda avantajelor ştiute, are destule insidii. Globalizarea a adus consumismul şi, cu el, lentoarea şi dezinteresul. Cartea ca suport al lecturii a fost substituită de noile media şi s-a pierdut, cred, determinarea şi motivaţia educaţională. Am mai scris cândva despre proasta receptare pe care am făcut-o cu toţii avertismentului lui Noica cu privire la riscul transformării culturii tradiţionale într-o cultură a …untului. În fond, maestrul schivnic, la Păltiniş, fusese încă o dată profet.
Însă, dincolo de toate, cum să rezişti, acum, asaltului nostalgiei fără asumarea acelui fior dramatic cu care amintirea acelor vremi îţi împovărează destinul?
17.07.2007
