S-a vorbit, s-a spus în lucrări cu pretenţii de tratate, pe la sfârşitul anilor ’80, despre ceea ce s-a numit „sfârşitul ideologiilor”, a lungii istorii a „doctrinelor”, fenomen determinat şi impus, printre altele, de o transformare radicală a societăţii umane, îndeosebi sub impactul unei revoluţii a tehnicii ce-a sfârşit prin a-şi subordona chiar şi ştiinţa. Într-un astfel de context, confruntările, pe cât de aprige pe atât de superflue, având ca obiect pretenţii doctrinare şi distribuite lejer în binomul stânga-dreapta, ameninţă zona ridicolului.
Confruntarea, aproape exclusiv retorică, eludează câteva adevăruri de o evidenţă incontestabilă. Cel dintâi şi, cu siguranţă, cel mai important priveşte victoria cvasigeneralizată a capitalismului, într-o varietate de forme distribuite între tradiţia seculară şi experimente novatoare, mergând de la faze grosiere cu accente sălbatice până la rebrănduiri cu ambiguitatea prefixului neo (neocapitalism, neoimperialism etc.).
În al doilea rând, asumarea anticomunismului la nivelul unui „program” politic de o virtuozitate propagandistică egală cu a anticapitalismului gregar din garderoba prăfuită a ceauşismului din faza sa terminală nu depăşeşte limita unei campanii furibunde lipsite de obiect. Dovada peremptorie o oferă cât se poate de explicit criticile dure pe care presupusa – ba chiar autodeclarata – stângă din România şi din întreaga Europă le primeşte din partea unor formaţiuni, grupuri, gânditori de extracţie marxistă şi, nu o dată, cu argumente foarte articulate.
Înainte de a apela la exemple concrete, prezente în spaţiul politic de la noi şi de prin alte părţi, se impune o remarcă, ea singură în măsură să ne ofere dimensiunea gravităţii non-sensului instaurat în confruntarea politică din ultimele decenii. Anticomunismul, radicalizat pe eşichierul unei „drepte” alambicate, în parte rod al unui desant de partide şi de politicieni proveniţi, ei înşişi, din spaţiul „stângii”, e lipsit de obiect, fapt uşor de constatat la un simplu survol în peisajul nostru cel de toate zilele. Clasă muncitoare nu mai există, nici ţărănime, iar lideri cu vederi măcar de extracţie marxistă (căci de leninism, stalinism etc. nici nu mai poate fi vorba!) au dispărut prin arhive. Prin urmare, nici vorbă de vreo luptă de clasă în tradiţia de un secol şi mai bine a stângii articulate, inclusiv doctrinar, de învăţătura marxistă, oricât de compromisă va fi fost ea de stalinisme şi de maoisme în turbulenţele lor istorice.
Aşa încât, PSD şi liderii săi, mai vechi şi actuali, nu doar că nu conservă mai nimic din patrimoniul marxisto-comunist, dar îşi arogă, chiar cu orgoliu, un centru, tocmai bun spre a justifica măsuri capitaliste, cu şi fără prefixul neo. Că aşa este, o dovedeşte chiar şi acuzaţiile de „furt ideologic” venite dinspre presupusa „dreaptă”. Aceeaşi ce n-a obosit încă să defileze sub steagul zdrenţuit al anticomunismului. Şi câtă ticăloşie trebuie să aibă cineva să creadă că politicieni de vază – şi de cursă lungă – cu averi fabuloase, aliniaţi „stângii”, ar mai putea fi suspectaţi de… comunism.
Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în Europa. În Grecia, până şi Syriza lui Tzipras e aspru criticată în aceste zile de către conaţionali, chiar la nivel de masă, de abandonare a unor idealuri de stânga. La fel, premierul italian Matteo Renzi e contestat, în stradă de sindicate, căci în Italia un rest de clasă muncitoare încă mai supravieţuieşte, dar şi de un nucleu dur din propriul partid, nostalgic al unei filiaţii marxiste supravieţuitoare.
Cum am mai spus cu ceva timp în urmă, anticomunismul pare acum asemenea unei stafii, cu sens opus, pe care Marx o denunţa ca umblând prin Europa unui alt veac şi al unui alt ev.
