De câte tragedii asemenea celei înregistrate miercuri în plină zi la Paris mai e nevoie pentru ca lumea de azi şi liderii ei de toate culorile doctrinare şi de toate credinţele să oprească dezagregarea umanităţii ce-a supravieţuit câteva milenii pe Pământ? Istoria acestei lumi e traversată de atâtea nenorociri ce zdruncină din temelii vechi şi actuale orgolii despre progres, civilizaţie, educaţie, cultură şi atâtea altele pe care ne-am obişnuit să ni le asumăm drept victorii şi, uneori, biruinţe, dar care uneori, în momente dramatice, le-am descoperit ca fiind amăgiri, ori de-a dreptul nişte iluzii deşarte.
Homo hominis lupus, vechiul dicton latin relevă un adevăr de o cruzime de care nu ne dăm cu adevărat seama decât în prezenţa ororii. De la crima produsă de un şofer inconştient căruia îi cad revoltător de des copii şi adolescenţi pe drumuri publice, de la o mamă ce-şi abandonează fătul abia adus la lumină şi de la un apucat din Arizona lichidând cu sânge rece câţiva elevi dintr-o sală de clasă şi până la crimele în masă ce-au loc în fiece zi prin zone intrate în zodia războiului se configurează scena unei lumi în totală derivă. Şi nu se întrevăd remedii, nici raze ale unei speranţe de trezire, atâta timp cât, globalizaţi de-acum, suntem mai incapabili ca oricând să accedem măcar la sensul comuniunii, al înţelegerii şi al convieţuirii paşnice din civilizaţia satului de odinioară.
Există – am mai spus-o – un fel de vocaţie a răului, un cult al intoleranţei şi o „cultură” a violenţei fără precedent, de parcă arenele romane disputate, spre plăcerea tribunilor din Cetatea Eternă, de gladiatori transformaţi în fiare ne-ar fi deschis şi potenţat un lugubru apetit al crimei. Ca spectacol. Ca divertisment.
Industria cinematografică, literatura comercială, televiziunile de toate genurile şi de toate calibrele, presa în toate formele ei, s par a se fi dedulcit la acest joc al delectării cu răul; cu crima, exaltând forţa brută, fie a muşchilor substituind mintea ori a armelor într-o competiţie a „eficienţei” garantate. Până şi noile instrumente informatice, computere dotate cu aplicaţii şi programe concepute în gustul violenţei. Nici măcar copiii nu sunt iertaţi: cu greu mai ispiteşti azi un puşti preşcolar spre străvechi poveşti cu care generaţii la rând şi-au cultivat fantezia în perspectiva unei bune creşteri.
La patru ani, nepotul meu preferă desenele animate cu dinozauri ori cu monştri ce se ucid în reprezentaţii de o cruzime de care noi n-am ştiut nici în fanteziile cele mai avântate. Şi am dificultăţi în a-l mai incita pedagogic cu morala „Caprei cu trei iezi” ori a „Scufiţei roşii”… Atracţia cruzimii pluteşte, de-acum, în aer, oriunde întorci privirea, în casă pe zecile de canale TV, pe reţele de socializare, în piaţa publică, orice tentativă pacifică e privită cu condescendenţă. Şi cu superioritate. Spaţiul public e un teatru al violenţei, al cruzimii, fie acestea şi la nivelul discursurilor. Nici oamenii politici nu se sustrag acestei nenorocite ispite: decenţei şi respectului faţă de adversar i se preferă atacul murdar, injuria, calomnia, lăsând loc chiar şi unei eventuale ciomăgeli.
Scriu acum sub impactul atacului terorist din Franţa care poate părea de o altă natură şi, în parte, chiar aşa şi este: unii s-au grăbit să-l subsumeze profetizatei ciocniri dintre civilizaţii. Alţii o asimilează vârfului spiralei unei confruntări între blocuri, sisteme ajunse în punctul în care echilibrul ascensiunii paralele s-a rupt iremediabil şi s-a ajuns în faza acelui greţos care pe care.
Sigur, ne grăbim să-i condamnăm pe cei doi tineri „arhangheli” ai terorii. Şi aşa trebuie. Ignorăm să ne întrebăm cum au ajuns în acest stadiu, dacă nu cumva vinovăţiile – şi vinovaţii – sunt mai multe şi mai mulţi, inclusiv noi înşine. Ignorăm miile de victime ce cad zilnic în teatre de război în care ele n-au avut nicio implicare, în Afganistan, în Pakistan, în Libia, în Siria ori, mai aproape de noi, în estul ucrainean. Simpla rostire a cuvântului Pace e prilej de glumă, de deriziune. Evităm să reflectăm asupra faptului că după decenii de cruciade mortale purtate în numele democraţiei prin zone tribale scoase astfel din somnolenţa lor „păgână”, se conturează consecinţe dintre cele mai neaşteptate. Şi ele survin izolate, în debuşeuri oribile, terifiante, precum atacul terorist de la Paris de alaltăieri, pot însă să capete, sub oblăduirea atâtor slăbiciuni evidente, dimensiuni majore. Apocaliptice, chiar.
