Adevărata libertate este dreptul de a râde

0
138

Există o polemică discretă – deocamdată – în presa internaţională pe seama tematicii, nu rareori provocatoare, neinspirată a caricaturilor din săptămânalul „Charlie Hebdo”, succesorul publicaţiei „Hara-Kiri”, cu acelaşi profil, creată în anii ’60. Într-un articol publicat în cotidianul „El Pais”, scriitorul spaniol Javier Perez Andujar se referă la un desen din hebdomadarul francez. „În epocă, eu nu eram decât un tânăr desenator, iar Franco devenise aproape muribund. «Charlie Hebdo» i-a consacrat o caricatură cu titlul «Franco, din ce în ce mai bine. Merge la cimitir pe picioare»”. Graţie virtuoşilor desenatori de la «Charlie Hebdo»”, afirmă Javier Perez Andujar, acesta a descoperit că adevărata libertate este râsul. „Charlie Hebdo” aparţine lungii tradiţii de satiră politică franceză. Antrenată în numeroase polemici şi scandaluri judiciare, publicaţia satirică rămâne asociată, în Franţa, libertăţii de expresie şi în egală măsură libertăţii de provocare, parte integrantă a unei culturi multiseculare. Anne Sinclair, ziaristă de ţinută la redacţia Huffington Post, consacră o tabletă omagiu prietenilor săi morţi, victime ale unei barbarii de neimaginat. Umorul francez, de seducător rafinament, nu se cuplează însă umorului anglo-saxon, de pildă, ca să nu mai vorbim de lumea musulmană (5 milioane în Franţa), cu totul reticentă, şi din cauza diferenţelor de cultură invocate de politologul Samuel P. Huntington în cartea sa „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, la aşa ceva. Ori, când în Franţa, de pildă, anumite caricaturi, şi nu puţine, au generat nervozităţi irepresibile din partea oamenilor politici, unul din eclatantele scandaluri datând din 2008, când fiul lui Sarkozy, pe atunci preşedintele Republicii, era ironizat pentru o eventuală convertire la iudaism, înaintea căsătoriei cu Jessica Darty, fiica fondatorului magazinului Darty, tenta antisemită părea extrem de riscantă. La începutul lunii noiembrie 2011, redacţia „Charlie Hebdo” a fost atacată cu un tir de cockteiluri Molotov, după ce în numărul parodic din 2 noiembrie, rebotezat „Charia Hebdo”, săptămânalul decisese să-l desemneze pe Mohamed „redactor-şef” la o ediţie ce „sărbătorea victoria partidului islamist Ennahda, din Tunisia”. Libertatea de expresie este sacră, acceptă editorialistul „Quotidien d’Oran” (Algeria), dar cu toate acestea actele de acuzare, fără sfârşit, la adresa musulmanilor, a ameninţării pe care o reprezintă, crează bariere de înţelegere. Libertatea are un preţ. Dar şi o exigenţă: protejarea păcii civile, fără antamarea bănuielii de răutate. „Washington Post” se şi miră de faptul că justiţia franceză n-a condamnat „Charlie Hebdo” pentru publicarea caricaturii lui Mohamed, continuând, de o manieră constantă, cu desene, stigmatizând islamismul radical, în pofida ameninţărilor de tot felul. De altfel, presa americană se alătură indignării generale fără a împărtăşi „spiritul Charlie”, pe un motiv al partajării premiselor – pluralismul moral sau religios – din societăţile noastre. Libertatea de a ofensa nu justifică libertatea de a cauza prejudicii, deşi frontiera între ofensă şi prejudiciu nu este întotdeauna evidentă. Dezbaterile pe tema „libertăţii de a ofensa” vor identifica finalmente soluţii, care să facă unanimitate. Scriitorul iranian Salman Rushidie, autorul „Versetelor satanice”, şi-a exprimat solidaritatea cu „Charlie Hebdo” pe Twitter, apărând arta satirei. „Totalitarismul religios a provocat o mutaţie în inima islamului, devenind o ameninţare pentru libertatea noastră”, a spus acesta. „Charlie Hebdo” devenise o ţintă. De mai multă vreme. Redacţia gemea de talente. Jurnaliştii asasinaţi nu erau războinici, erau umorişti fără prejudecăţi, iar armele lor erau creioanele colorate, inteligenţa şi fantezia. Masacrarea redactorilor rămâne imposibil de justificat. Ce poţi să spui despre o barbarie? Şi iată unde s-a ajuns. Franţa desfăşoară forţe militare în destule zone fierbinţi ale lumii. În Afganistan ieri, în banda sahelo-saheliană şi în Irak astăzi. Peste tot serviciile ei de informaţii sunt în prima linie. După cum se derulează lucrurile, războiul s-a mutat pe propriul teritoriu şi rămâne de găsit succesul. Restul e derizoriu.