Înzestrat cu mult har, cu o ambiţie şi o energie inepuizabile, Marin Sorescu s-a dovedit a fi scriitorul contemporan, care a uimit prin calitatea, varietatea şi cantitatea scrierilor sale. El rămâne unul dintre cei mai însemnaţi şi mai valoroşi scriitori din literatura postbelică, bucurându-se de o mare notorietate. Opera sa a fost tradusă şi prezentată pe toate meridianele lumii. Pentru ea, Marin Sorescu a obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale, fiind foarte aproape de a primi chiar şi premiul Nobel.
Ca argument, pentru a justifica afirmaţiile de mai sus, trebuie spus că Marin Sorescu, mai întâi de toate a fost poet. Aici, în poezie, a creat un stil şi o şcoală, care aveau să genereze o serie întreagă de discipoli. El a scris într-o poetică a antipoeticului, poezia rezultând, în mod paradoxal, chiar din negaţia ei. Cultivarea epicului şi a anecdoticului, a paradoxului şi a calamburului, a ironiei şi a umorului, parodia şi ludicul, stilul antiretoric, fac din Marin Sorescu un poet modern de o inegalabilă substanţă. Pe de altă parte, proza soresciană este în mare măsură suprarealistă, dadaistă şi urmuziană, în timp ce eseistica sa este plină de o vervă ideatică şi scânteietoare.
Cu toate acestea, Marin Sorescu străluceşte mai ales în teatru, el fiind considerat unul dintre dramaturgi români recunoscuţi. Piesele sale sunt adevărate parabole ale condiţiei umane. Iona, piesa de teatru atât de mult comentată, este o capodoperă a teatrului românesc postbelic, dramatismul fuzionând în chip strălucit cu filosofia şi lirismul. Dramaturgul a intuit cât se poate de limpede că marea literatură poate porni şi de la mituri esenţiale, mitul biblic al lui Iona fiind unul al asumării responsabilităţii.
Sorescu declara că prin Iona a vrut să scrie tragedia unui ,,om singur, nemaipomenit de singur!”. Se pare că i-a reuşit de minune în acest poem dramatic, în această stare în care absurdul convieţuieşte la limita contingentului. El, Absurdul, la Sorescu, este învins prin speranţă. Replica din finalul piesei ,,răzbim noi cumva la lumină” este una luminoasă, moartea lui Iona fiind o moarte christică, echivalentă cu o reînviere. Aproape toate personajele lui Sorescu îşi duc crucea, dar , în orice situaţie disperată ar fi ele, nu îşi refuză fantezia ludică şi umorul devastator.
Prin urmare, Marin Sorescu a ştiut să meargă întotdeauna la esenţe şi să evite efemerul. S-a manifestat ca un scriitor complet şi complex, abordând aproape toate genurile şi speciile literare. Nume sonore, precum George Călinescu, Eugen Simion, Dumitru Micu, Demostene Botez, Vladimir Streinu, Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Edgar Papu, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade ş.a, s-au ocupat de opera sa, recunoscându-i geniul creator.
Marin Sorescu s-a stins singur ,,la căpătâiul bolnavului, doar căpătâiul”. A scris, însă, până în ultima clipă, cu o încăpăţânare ieşită din comun. Volumul Puntea, 1996, ne stă mărturie. ,,Mă întorc cu faţa la perete / şi le spun prietenilor mei / mă întorc repede”, altfel spus, a învins moartea pe moarte călcând. În biserica Visarion din Bucureşti, la înmormântarea sa, prietenul său, Adrian Păunescu, cu ochii în lacrimi, recita: ,, Şi-mi vine să plâng şi să strig, / Ducându-mi la frunte o mână / Se face teribil de frig/ În literatura română.”
Sufletul lui Marin s-a ridicat ,,pâş, pâş”, spre veşnicia din care ne priveşte, cu ironia-i caracteristică, parcă întrebând: ,, Sănătoşi, voinici? Cum o mai duceţi cu fericirea?”
Beatrice Silvia Sorescu
