Ne place sau nu, Istoria noastră naţională e tasată de un şir de tragedii în numele şi în jurul cărora s-a putut auzi, mai încet ori mai răsunător, sunetul unei deşteptări naţionale ce-a resuscitat, aproape constant, semnele solidarităţii şi al regăsirii sub spectrul reanimării sentimentului naţional. Neajunsul topografic al aşezării geografice în zona unor interese ale puterilor imperiale (şi imperialiste) a fost, cu siguranţă, neajunsul ce-avea să fie resimţit constant ca un blestem. Iar sub incidenţa sa aveau să se decanteze, prin veacuri de restrişte şi în jocul disputelor de Putere regională, trăsături care-au sfârşit prin a modela un ethos particular, situat între un fatalism mioritic şi o resemnare manoliană demnă de mitologia sisifică. N-au lipsit însă, întru onoarea unor înaintaşi cu un simţ ascuţit al demnităţii, nici actele de rebeliune, traduse uneori în veritabile acte de vitejie, atunci când, îndeobşte, răspunsul cel mai frecvent la ameninţări s-a situat în ordinea unei rezistenţe nu mai puţin particulare. Şi pe care geniul eminescian a imortalizat-o într-un vers simptomatic în adevărul lui simbolic: iar noi locului ne ţinem. Însă abia dacă urmarea acestui enunţ cu substrat paşnic – cum am fost aşa rămânem – pare a statua încă şi mai apăsat o vocaţie a resemnării retrasând în cerc, o „filosofie” a autarhicului, cu varianta unei inacţiuni, id est al unei autoconservări impuse de un ideal al supravieţuirii.
Astfel de observaţii nu incumbă vreo notă resentimentară, nici măcar vreun regret, chiar dacă nu o dată am fost tentat, pe moment, să subscriu chiar şi strigătului lui Cioran întru „Schimbarea la faţă a României”, eminamente sub semnul surclasării acelei vocaţii a inacţiunii pe care şi el o subsuma cumva aceluiaşi defetism. Căci privind ceva mai disociativ în spectrul lumii de azi (ce capătă măsura unei ne-lumi, din păcate aceeaşi din vremurile ce-au precedat şi au condiţionat mari tragedii ale Istoriei mondiale), mai toate datele ne retrimit în zona cea mai clară a naturii noastre distopice. Sub imperativul, nu totdeauna real, al unor ralieri de natură geopolitică ne-am livrat necondiţionat, fără utile precauţii, fără un simţ al schimbului cât de cât legitim, acceptându-ne, mai abitir chiar decât în vremuri de mari restrişte, un statut subaltern. De parcă, în creştinismul nostru pe care îl radicalizăm deseori la pretenţii de primariat duhul ecleziastic, al lui vanitas vanitatum, ne-ar fi unică măsură de identitate.
Aşa se explică condiţia de un grav relativism pe care am acceptat-o în Europa Unită, uitând că de acolo, din inima ei imperială, atâtea exemplare acte de eroism scump plătit ţinând piept primelor hoarde ale Asiei islamice, n-au fost vrednice nici măcar de recunoaşteri istoriografice demne de reţinut. Am schimbat, în schimb, în doar câţiva ani, o Pălărie, de sorginte imperialist ţaristă, cu una disimulată, ce-i drept, sub abil distilata etichetă a „politicii corecte”. Şi până una alta, nelipsită de elanuri „imperiale”, în forme contrafăcute, fiindcă, în societatea postmodernă de azi, imperialismul, redus la un odios joc al hegemoniei, nu mai lucrează cu materialul istoriografic tradiţional.
Tot ceea ce ni se întâmplă sub ochi în aceste ultime săptămâni, zile şi ceasuri se înscriu într-o logică străveche, sub chipuri, raţiuni, explicaţii adaptate unui prezent pe cale de disoluţie. De pe poziţia asumat subalternă în care ne-am inserat, unica poziţie de care mai suntem capabili este a unei subscripţii din care s-a evaporat şi ultimele picuri de orgoliu.
Şi oricât de pesimiste pot părea astfel de poziţii, mi se pare că, în contextul nevoii de schimbare ce se aude de peste tot în climatul politic actual din România, acea resetare impusă clasei politice s-ar cuveni generalizată la nivelul întregii societăţi. Fie şi pentru motivul, pe cât de banal pe atât de esenţial, că nici partidele, nici instituţiile nu pot – şi n-au cum – să se schimbe decât în creuzetul întregii naţiuni aflate, nu încape îndoială, într-un moment crucial al viitorului său.
