Aşa cum anticipam din articolul de ieri, revin asupra cazului Sorin Oprescu, nu pentru a mă alătura corului procurorilor mediatici care l-au închis deja, pe surse (formulă magică transformată în ordin de lucru!), ci fiindcă în resorturile ei ar putea fi identificată o cheie de decriptare a fenomenului corupţiei în stadiul cronic în care se prezintă. Şi poate că nu numai la noi, din moment ce ea figurează, în forme mafiote clasice ori reciclate, pretutindeni, din Urali până în Alaska şi de la Pekin până la Buenos Aires, traversând geografia şi istoria deopotrivă.
Mă întrebam ieri ce anume l-o fi determinat pe chirurgul cu oarecare notorietate profesională să intre în politică şi formulam, doar cu titlu generic, ca resort ceea ce numeam, cu o formulă moromeţiană, nevoia de a accede în capul trebii. Şi, revenind, întru susţinerea acestei teze, mi se pare la fel de instructiv să decelăm, fie şi din afară, „metodologia” funcţionării partidelor noastre din ultimii ani şi, în consecinţă, actul politic aşa cum acestea l-au promovat şi l-au instituţionalizat.
N-ar mai trebui să ne mirăm că, exceptând câteva, puţine, cazuri, politica şi-a anulat atributele idealiste, cu substrat social-umanist, devenind o… afacere. Şi încă una dintre cele mai sigure, mai rapide, într-o substituire grotescă de ţeluri şi chiar de morală, pe care retorica propagandistică, asurzitoare în campaniile electorale. Scopul – şi mobilul – este chiverniseala: bătrână vorbă românească ce poate fi pusă ca emblemă a politicului la noi.
Însă, consecvent unor principii de minimă deontologie, nu mă voi alătura nici frontului de postaci care pun România – şi societatea românească – la zid aplicându-i, aleatoriu, acordând-ui întâietăţi pe un podium al corupţiei de pe mapamond. E adevărat, o mai fac şi alţii, italienii în special, iar în America, câtă este şi cât de sofisticată iese din laboratoare experimentale din care iese dotată cu perfecţionate tehnici manipulatoare în perspectivă globală, nici nu mai recunoscută ca atare, lăsată, cum e, în seama uzinei hollywoodiene.
Cine vrea să se convingă de adevărul celor de mai sus nu trebuie decât să contemple, la întâmplare, scena politicii, din media ori din imediata vecinătate: indivizi semianalfabeţi, ieşiţi din rândul unei condiţii sociale precare, atunci când nu-i vorba de „beizadele” (alt statut, altă istorie!), strecuraţi, prin cine ştie ce accident de conjunctură biografică, pe calea de acces care-i va duce spre fotoliul de primar ori de parlamentar, îşi chivernisesc o avere impresionantă într-un timp record. Şi tot aşa de rapid, se metamorfozează: din gângavi pitulaţi sub pudoarea modestiei, semn al unui întreg şir de handicapuri (culturale, morale etc.), în orgolioşi cu pretenţii de lideri nedepăşind, de fapt, condiţia unor foşti şefi de aprozar.
Iată de ce, în locul hei-rupismului mediatic prin care imaginea cu cei încătuşaţi funcţionează ca un slogan publicitar a sosit momentul unor analize mai atent distilate ale întregului fenomen al corupţiei, plecând de la cauzalităţi şi sfârşind cu mecanismul de permisivitate ai cărei prizonieri suntem cu toţii.
Fiindcă, cotrobăind prin bibliotecă, am dat peste o astfel de analiză ce-ar putea fi un punct de plecare – şi de referinţă – în procesul de decantare a fenomenului. E vorba de o pagină sub semnătura unui mare scriitor, martor şi mărturisitor al Italiei post-belice în a cărei istorie a funcţionat maşinăria perfectă a mafiei ce avea să-şi împrumute politicii tehnicile ei cele mai „performante”.
Scriitorul este Italo Calvino, iar analiza sa îmi pare demnă de a fi asumată, ca indicativ de pornire într-un program naţional şi internaţional de combatere a corupţiei, fiindcă de eradicare totală nu poate fi vorba:
„Era odată o ţară care se baza pe ilicit. Nu că ar fi lipsit legile, nici că sistemul politic nu ar fi fost bazat pe principii pe care cu toţii spuneau mai mult ori mai puţin că le împărtăşeau. Însă sistemul acesta, articulat pe un mare număr de centri de putere, avea nevoie de mijloace financiare nemăsurate (avea nevoie de ele fiindcă atunci când ne obişnuim să dispunem de mulţi bani nu mai suntem capabili să concepem viaţa într-un alt fel) iar aceste mijloace puteau fi dobândite doar ilicit, cerând adică celor ce îi aveau în schimbul unor favoruri ilicite. Ori mai exact, cine putea să ofere bani în schimbul unor favoruri, de obicei făcuse aceşti bani tocmai prin favoruri obţinute mai înainte, de aceea rezulta un sistem economic oarecum circular şi nelipsit de o autonomie a sa (…)
Finanţându-se pe cale ilicită, orice centru de putere nu trăia nici un sentiment de vinovăţie, fiindcă datorită propriei morale interne ceea ce era făcut în interesul grupului era licit, ba chiar binemeritat, întrucât orice grup identifica propria putere cu binele comun, prin urmare ilegalitatea formală nu excludea o legalitate substanţială superioară” .
