Paris-Berlin: 50 de ani de urcuşuri şi coborâşuri

0
115

Angela Merkel şi Francois Hollande s-au întâlnit ieri la Reims, pentru a celebra 50 de ani de prietenie franco-germană. Preşedintele francez şi cancelarul german au pus deoparte divergenţele lor la ceasul marcării unei întâlniri istorice, între generalul de Gaulle şi cancelarul Konrad Adenauer, pionierii reconcilierii între cele două maluri ale Rhinului. Cu toate acestea, Hollande şi Merkel nu sunt precursori, prin neînţelegerile între Berlin şi Paris. În acest an, celebrarea reconcilierii franco-germane, cu menţiunea celei de a 50-a aniversări a Tratatului de la Elysee, în ianuarie 2013, care a permis naşterea cuplului franco-german, îngăduie constatarea că normalizarea, chiar banalizarea bunelor relaţii dintre Paris şi Berlin, a antrenat crispări crescânde între cele două ţări, fiecare apărându-şi propriile interese naţionale. Astfel, pentru a face acceptat pactul de creştere economică, Hollande a încercat să o convingă pe Merkel sprijinindu-se pe italianul Mario Monti şi spaniolul Mariano Rajoy şi opoziţia social-democrată germană. La summitul de la Bruxelles, de săptămâna trecută, preşedintele francez a ieşit din cadrul alianţei tradiţionale cu Berlinul pentru a lua parte ţărilor din sud, susţinând braţul de fier al Romei şi Madridului contra cancelarului german. „Europa nu poate funcţiona ca un condominiu franco-german care decide pentru alţii. Italia există, instituţiile europene există”, a justificat ministrul Afacerilor Externe, Laureant Fabius. Cancelarul spera că pagina „propunerilor de campanie” germano-sceptici a preşedintelui va fi rapid întoarsă după alegerile legislative. Există o exasperare legată de francois Hollande. În Franţa, opoziţia acuză noua putere socialistă de degradarea, în câteva săptămâni, a relaţiilor franco-germane. „Prietenia franco-germană poate suporta divergenţe, nu este pentru prima dată”, temperează ministrul german al Afacerilor Externe, Guido Westerwelle. De Gaulle şi Adenauer s-au găsit rapid, Georges Pompidou şi Willy Brandt au întreţinut relaţii mixte, Valery Giscard D’Estaing şi Helmut Schmidt au colaborat prin miniştrii de finanţe. Când au ajuns la putere, aproape simultan, au provocat o lovitură de trăznet. În schimb, Francois Mitterrand şi Helmut Kohl au cultivat o prietenie profundă, care va supravieţui divergenţelor provocate de reunificare şi îngrijorarea francezilor faţă de Germania. Exasperat de tropismul britanic al lui Tony Blair, Jaques Chirac va evidenţia divergenţele cu Gerhard Schroder la momentul negocierii tratatului de la Nisa. Chirac l-a tratat pe Schroder ca „vânzător de maşini” înainte de naşterea unei solide prietenii, pe care o vor împărtăşi ulterior. Opunându-se creării Uniunii pentru Mediterană şi rolului BCE, Angela Merkel l-a exasperat pe Nicolas Sarkozy, care a spus că „Franţa se agită, în timp ce Germania gândeşte”. Ironiile fine n-au lipsit. Unele legate de apetenţa cancelarului pentru brânza franţuzească. Dar tandemul a funcţionat prin concesii reciproce. Se vor reconecta, în cele din urmă, ca şi predecesorii lor, Hollande şi Merkel? „Relaţia franco-germană rămâne piatra de temelie a construcţiei europene şi istoria ne-a dat o responsabilitate particulară”, a declarat prim-ministrul francez, Jean Mark Ayrault, fost profesor de germană. Aflată într-o criză existenţială, Europa nu-şi poate permite lexul unei confruntări durabile între un bloc al sudului, condus de Franţa, şi unul al nordului, condus de Germania.