Morbul Puterii şi sindromul complicităţii

0
78

În interpretările sale cele mai comune, Puterea are şi înţelesul de maladie, de morb: un fel de virus greu vindecabil, întrucât îi creşte proporţional rezistenţa la tratament pe măsură ce gustul conservării ei capătă un ciudat statut de normalitate. Sustrasă, din diverse şi discutabile motive, psihologiei individuale, ea a sfârşit prin a deveni un argument central al sociologiei şi, fireşte, al politologiei. A sfârşit, adică, prin a-şi etala mai ales atributul său „colectiv” (acela derivat dintr-o apartenenţă la un sistem de „grup”), în variantele maximale ori minimale. Din aceste motive particulare, ignorăm, oarecum vinovaţi, că ea rămâne întâi de toate, o însuşire, ca element constitutiv, al individului uman, în dubla sa funcţie de subiect al propriului sine şi al lumii (obiectuale) în care se manifestă.

În gândirea occidentală, toate ismele, de la creştinism, catolicism la umanism, comunism, capitalism etc., Puterea a fost asociată terorii (în educarea unei dependenţe patronale: instanţă divină, nobil stăpân, rege-împărat, converşi cu toţii, prin complicate procese manipulatorii, la şef). De aici şi importanţa pe care această gândire i-a consacrat-o, de la cartezianism şi copernicanism, trecând prin iluminism şi revoluţiile sale, fiindcă a fost opusă libertăţii. Şi, în general, justiţiei. Şi tot din acelaşi motiv ea avea să cunoască, odată cu Nietzsche şi cu amurgul pozitivismului, o finalitate paradoxală, fiind anihilată, în semantica ei istorică, milenaristă, prin vestea „morţii lui Dumnezeu”; dar reînviată, încă mai întărită, preluându-şi din propriul cadavru întruchipările cele mai păguboase, prin câţiva agenţi ce-aveau s-o conducă spre catastrofele de-acum cunoscute: Mussolini, Stalin, Hitler, Mao, Ceauşescu şi încă alţi dictatori, pentru care Puterea a devenit un drog devastator dar pe care ei l-au tratat ca pe o banală limonadă răcoritoare.

Drog fiind, Puterea generează dependenţă, iar uzul o duce spre uzură, fază în care orice este mai rău devine posibil. La nivelul individului, obişnuit, în faza de dorinţă şi de încolţire a Puterii, fenomenul are, îmi pare, o simptomatologie relativ simplă, în manifestarea ei vizibilă. Un exerciţiu investigativ-detectivist ne restituie procesul beţiei Puterii în toată hidoşenia ei structurală.

Colegul de şcoală, amicul din colţul străzii ori colocatarul de bloc ne oferă exemple oţioase, chiar dacă, în ciuda evidenţelor, nu ni le „traducem” ca atare. Vorba din tradiţia populară „I s-a urcat Puterea la cap” are indiciile unei axiome. În spaţiul public, exemplele spuzesc: de la puşlamaua de mai ieri, biet şi timid chioşcar de plăcinte, ori şofer libidinos şi înrobit câte unui mahăr, deja ajuns sus („s-a cocoţat sus”, se mai spune în popor, schiţând astfel un sens cât se poate de concret al accesului la Putere ca proces ascensional), în a cărui prestaţie cu greu mai recunoşti ceva din ceea ce fusese. E o schimbare structurală, o adevărată mutaţie, ontologică, aproape, pe care catalogarea din vorbirea curentă – S-a schimbat X – pare prea blândă în raport cu enormitatea metamorfozei.

În privinţa demnitarilor, lucrurile sunt încă şi mai evidente şi mai sfidătoare. Acolo metamorfoza se verifică, cu un acut simţ al caricaturii, prin ceea ce aş numi schimbarea de scaun: din opoziţie la Putere. Şi viceversa. În acest caz, se face parcă mai vizibilă, oricât de ascunsă încă, interconexiunea dintre Putere şi …Şefie. Public, poţi vorbi în numele Puterii, însă eşti obligat să-ţi disimulez pe cât posibil vocaţia de a fi văzut ca Şef. Şeful (il capo mafiotic) nu discută, nu dialoghează, nu comentează: el comandă. Dictează. De unde şi susceptibilitatea de a fi încadrat pe un drum al… dictatorului.

Trebuie spus că maladia asta, a Puterii cu orice preţ şi de dragul ei, are, şi încă demult, un antidot, pe cât de salvator pe atât de la îndemână: beţia, în acţiune, a Puterii n-ar fi posibilă fără complici. Din păcate şi din nenorocire, ea este un vaccin nefolosit. Ori folosit doar în intervale temporale, cum ar fi ciclurile electorale. Prea rare şi nefuncţionale la nivelul pretenţiei lor pentru a mai avea şi o eficacitate constantă.