Latura întunecată a unui Paşte

0
87

Cum se ştie, Paştele catolic a trecut şi de cel ortodox ne mai despart doar câteva zile. Şi cum nu mai e demult Pace sub măslini, în ciuda atâtor repetate invocări, din partea Vaticanului, dar şi a unor lideri religioşi din întreaga lume, festivităţile religioase din acest an au stat sub semnul trist al campaniilor de decimare a creştinilor din Orientul Mijlociu şi din Africa declanşate de către organizaţii şi grupări islamiste, cărora le-au căzut victime mii de credincioşi. În Irak şi în Libia, în Egipt şi în Siria, în Nigeria ori în Kenya, pretutindeni unde islamismul s-a radicalizat, vânătoarea de creştini resuscită în memoria marilor colectivităţi de creştini vremurile demult apuse, din primele secole romane imperiale trecând prin acel Ev Mediu, al veacurilor întunecate din cauza ofensivei armatelor musulmane spre inima Europei cărora avea să li se opună seria de cruciade ce-aveau să fie oprite chiar de Biserica de la Roma speriată de perspectiva de a-şi pierde din hegemonie.

Tocmai la Roma, în ambianţa Vaticanului şi sub împovărata sagacitate a Papei Francisc, această nouă şi tristă realitate a unei Lumi pretinse Noi, de-acum iremediabil globalizate, nu putea să nu-şi releve actualitatea urgentă. E drept că, adept al unui franciscanism de cea mai pură conduită, Papa şi-a concentrat discursul său „Urbi et Orbi” unei păci generalizate, în care sentimentul unei pietăţi reînnoite pleacă de la inegalităţi sociale generatoare de infinite suferinţe, dar din care n-a lipsit nici solidaritatea cu acea turmă a creştinătăţii transformate în carne de tun în zonele în care islamul s-a înstăpânit şi s-a dedat la crime în masă, aşa cum s-a întâmplat în Kenya într-o universitate catolică unde au căzut victime 150 de suflete tinere nevinovate.

Iar în lumea catolică s-a împământenit cum nu s-a mai întâmplat de mai bine de un mileniu nu doar groaza şi revolta, considerate de-acum palide şi chiar vinovate reacţii la o realitate de o rară cruzime şi structurat în termenii unei sfidări şi a unei provocări a creştinătăţii cu antecedente într-o istorie pe care nimeni n-o mai credea reînviind. Media din Occident nu puteau ignora o tragedie de o asemenea anvergură, iar principalele ziare de la Paris, de la Madrid, de la Lisabona ori de la Roma s-au inflamat până la evocări a stării excepţionale. Prestigiosul săptămânal francez Le Point şi-a dedicat, luni după Paşti, întregul număr acestui flagel, aşezând sub o fotografie de pe copertă întrebarea retorică „Cine îi va salva pe copţi şi pe asiri de islamişti?”. E întrebarea unei credincioase copte avansată în catedrala San Marco din Cairo chiar în timpul liturghiei pascale. Răspunsul, cum spuneam, retoric, într-un sens particularizat, de vreme ce la cele mai înalte paliere statale vest-europene totul se rezumă la condamnări discursive, solicită o examinare urgentă. Şi reacţii pe măsura gravităţii acelor cumplite realităţi. În Irak, în apropiere de Mosul, două mii de luptători creştini, voluntari, în majoritate copii şi femei, fii, fiice, mame şi bunici, au reacţionat cu arma în mână contra islamiştilor încă din februarie. Iar episcopul Youhanna Boutros Moshe din zonă le-a elogiat curajul şi le-a binecuvântat campania de apărare. Gestul, al ambelor părţi, al creştinilor care n-au pregetat să pună mâna pe arme şi al înaltei feţe bisericeşti ce i-a încurajat n-a fost lipsit de controverse în lumea unui Occident tot mai defetist. Însă urgenţa unor măsuri radicale l-a determinat şi pe Patriarhul bisericii siro-catolice, Ephrem Joseph Younan, să declare într-un interviu pentru o publicaţie pariziană că „Miliţiile sunt un rău mic. Care ar fi alternativa? So doreşte cumva ca comunităţile creştine să fie măcelărite ca nişte oi duse la tăiat? Eu rămân de partea cui va încerca să se apere şi să moară cu onoarea de a fi combătut răul şi de a fi apărat nevinovaţii”.

De aici, s-au făcut auzite chiar în aceste zile pascale voci numeroase şi din înalte amvoane reclamând nevoia unor iniţiative care să transcendă modelul „politicii reale” în această ordine a lucrurilor. Islamul a ieşit din sfera religiosului şi a intrat în cea a politicului, iar scopurile sale, propagate în formele cele mai belicoase imaginabile, nu mai pot fi combătute cu discursuri unei diplomaţii ce şi-a arătat din belşug limitele. E nevoie de deşteptare a democraţiilor occidentale care să-şi slujească, practic. principiile de libertate, de egalitate şi fraternitate” scrijelite pe cele mai impunătoare monumente ale lor. Când istoria nu mai lasă loc unei pacificări diplomatice, recursul la arme devine legitim. Căci oprirea agresorului nedrept intră în principiile dreptului natural şi în limita războiului drept.