Notă
Propun, într-un serial pentru cititorii acestei rubrici, ultimul interviu pe care marele scriitor – jurnalist, poet şi cineast considerat genial în ţara sa şi în afara ei – Pier Paolo Pasolini l-a acordat tânărului, pe atunci, coleg de presă, Furio Colombo, azi apreciat drept unul dintre „patriarhii” presei din Italia. Unicitatea acestui interviu, atestată şi comentată de-a lungul ultimelor peste patru decenii, consistă în faptul că el a avut loc cu doar câteva ceasuri mai înainte ca intervievatul, recte Pasolini însuşi, să fie asasinat, în noapte, pe plaja de la Ostia de lângă Roma. Despre circumstanţele acelui asasinat şi despre istoria juridică ce i-a urmat şi care a rămas până astăzi nelămurită (între ipoteza unui tânăr asasin condamnat la mulţi ani de carceră şi abia de curând eliberat şi un asasinat politic, regizat de serviciile secrete ale unui stat cu care victima s-a aflat întreaga sa viaţă într-un permanent conflict) am mai scris în acest colţ de pagină.
Însă ceea ce mi se pare relevant în aceste poziţii pasoliniane este actualitatea lor indubitabilă cu accente profetice pe care, de altfel, le-a tot expus şi impus în întreaga sa activitate, ca şi îndeosebi, în opera sa polivalentă. Pentru cititorul interesat, mi se pare util să-i recomand măcar câteva dintre zecile sale de pelicule cinematografice, între care „Teorema”, „Evanghelia după Matei”, ca şi pe cea a cărui premieră n-a mai apucat s-o prezinte, cu titlul „Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei”, ca şi romanul apărut postum, cu titlul „Petrol”.
Pier Paolo Pasolini
Suntem cu toţii în pericol (II)
Interviu realizat de Furio Colombo, cu câteva ore înaintea asasinării scriitorului şi apărut în nr. 2. al suplimentului „Tuttolibri” al cotidianului torinez „La Stampa”, din 8 noiembrie 1975.
– Ce este puterea, după părerea ta, unde este, unde se află, unde o dibuieşti?
– Puterea e un sistem de educaţie ce ne împarte în subjugaţi şi subjugători. Atenţie însă. Un acelaşi sistem educativ ce ne modelează pe toţi, de la aşa-zisele clase conducătoare până jos la cei săraci. Iată de ce vor cu toţii aceleaşi lucruri şi se comportă în acelaşi fel. Dacă am în mână un consiliu de administraţie ori o manevră de bursă o folosesc pe aia. Altminteri, o bâtă. Iar când folosesc bâta uzez violenţa spre a obţine ceea ce vreau. De ce o vreau? Fiindcă mi-au spus că e virtute s-o vreau. Eu exercit dreptul-virtute al meu. Sunt asasin şi sunt bun.
– Te-au acuzat de a nu şti să distingi din punct de vedere politic şi ideologic, de a fi pierdut semnul diferenţei profunde de care e nevoie între a fi între fascişti şi nefascişti, spre exemplu în rândul tinerilor.
– De aceea îţi vorbeam de mersul trenurilor de mai an. Ai văzut vreodată marionetele acelea ce-i fac pe copii să râdă atâta fiindcă au trupul răsucit de o parte şi capul de cealaltă parte? Mi se pare că Toto ar reuşi un astfel de truc. Iată, eu văd astfel drăguţa trupă de intelectuali, sociologi, experţi şi jurnalişti cu cele mai nobile intenţii, lucrurile se întâmplă aici, iar capul priveşte în cealaltă parte. Nu spun că nu există fascism. Spun. încetaţi să-mi vorbiţi de mare în timp ce ne aflăm la munte. Acesta e un peisaj diferit. Aici există voinţa de a ucide. Iar această voinţă ne leagă ca fraţi de stânga ai unui faliment de stânga al unui întreg sistem social. Mi-ar place şi mie ca totul să se rezolve prin a izola oaia ciumată. Oile ciumate le văd şi eu. Şi văd o grămadă. Le văd pe toate. Iată necazul, i-am spus şi lui Moravia: plătesc un preţ pentru viaţa pe care o duc… Este ca şi când cineva coboară în infern. Însă când mă întorc – dacă mă întorc – văd alte lucruri, mai multe. Nu spun că trebuie să mă credeţi. Spun că trebuie să schimbaţi discursul ca să nu înfruntaţi adevărul.
– Şi care e adevărul?
– Îmi pare rău că am folosit acest cuvânt. Voiam să spun „evidenţă”. Lasă-mă să repun lucrurile la punct. Prima tragedie: o educaţie comună, obligatorie şi greşită ce ne împinge pe toţi în arena a lui a avea totul cu orice preţ. În această arenă suntem împinşi ca o stranie şi neguroasă armată în care cineva deţine tunurile şi altcineva deţine bâtele. Atunci, o primă diviziune, clasică, este „a sta cu cei slabi”. Însă eu spun că, într-un anumit fel cu toţii sunt slabi (deboli), fiindcă sunt victime cu toţii. Şi toţi sunt vinovaţi, fiindcă toţi sunt pregătiţi pentru jocul masacrului. Chiar când sunt avuţi. Educaţia primită a fost: a avea, a poseda, a distruge.
– Atunci lasă-mă să revin la întrebarea de la început. Tu, în mod magic aboleşti totul. Însă trăieşti din cărţi şi ai nevoie de inteligenţe care să citească. Prin urmare, consumatori educaţi ai produsului intelectual. Tu faci cinema şi ai nevoie nu doar de mulţimi de spectatori la dispoziţie (de fapt, în general ai mare succes popular, aşadar eşti „consumat” cu aviditate de publicul tău), dar şi de o mare maşină tehnică, organizatoare, industrială, ce se află la mijloc. Dacă înlături toate astea, ca un fel de magic monahism paleo-catolific şi neo-chinezesc, ce-ţi mai rămâne?
– Îmi rămâne totul, adică eu însumi, a fi viu, a fi în lume, a vedea, a trudi, a înţelege. Există o sută de feluri de a relata întâmplările, de a asculta limbile, de a reproduce dialectele, de a face teatrul de păpuşi. Altora le rămâne încă şi mai mult. Pot să-mi facă faţă, cultivaţi ca şi mine sau ignoraţi ca şi mine. Lumea devine mare, totul devine al nostru şi nu trebuie să folosim nici bursa, nici consiliul de administraţie, nici bâta, spre a nu ne lăsa prădaţi. Vezi, în lumea pe care mulţi dintre noi o visam (repet: a citi mersul trenurilor de anul trecut, însă de data asta să spunem mai bine de atâţia ani de mai înainte) exista stăpânul rău cu tambur şi cu dolarii ce-i picurau din buzunare şi văduva deprimată ce cerea dreptate cu pruncii ei. Pe scurt, frumoasa lume a lui Brecht.
