Am pornit spre satul Cruci, aparţinând de comuna Goieşti, cu gândul de-a vedea cum îşi duce viaţa singura familie care mai trăieşte aici. Nu mare ne-a fost mirarea să aflăm că satul a rămas de acum singur-cuc, părăsit şi de ultimii doi locuitori ai săi. Înconjurat de dealurile învelite-n zăpezi, mica aşezare a ales, totuşi, să-şi continue istoria. Şi destinul său se ţese acum, cu firul moale al legendei, în jurul unei biserici vechi, care pare să fie ţinută în viaţă de cinci cruci cioplite-n lemn de stejar.
Satul Cruci ar trebui să fie un punct mare şi alb, “întinat” totuşi de ruinele roşiatice ale unei bisericii. Ca să-l localizezi e obligatoriu să te aventurezi dincolo de dealurile inaccesibile şi pe timp de primăvară, darămite iarna, care se ridică semeţe de-a lungul comunei Goieşti. Acum, iarna, se întind în faţă ca un abur alb, impenetrabil. Nici o casă, nici un coş din care să curgă, idilic, fumul nu perturbă imaginea aceasta. “Nu o să ajungeţi acolo, nu aveţi cum. Am încercat noi ieri să urcăm cu două tractoare noi, 4X4, dar nu s-a putut. E o pantă mare pe care nimeni nu poate să o urce. E vorba de vreo 6-9 kilometri de dealuri şi văi pe care cu greu poţi să le străbaţi”, ne spune, de la bun început, primarul comunei Goieşti, Adam Atanasie.
Nedumeriţi, întrebăm cum supravieţuiesc, totuşi, izolaţi de restul lumii, cei doi locuitori despre care ştim că ar mai locui acolo. “Ultima familie s-a mutat în satul de centru, în Goieşti. Mai este o singură casă acolo, cea a familiei Cârlugea. Doar vara se duc şi muncesc pământul. Celelalte case s-au pierdut. După plecarea fiecărei familii au rămas în picioare o perioadă, după care s-au risipit”, ne spune, tranşant, edilul localităţii.
Şi ultimii doi locuitori au părăsit satul
Din discuţiile cu primarul, ne-am dat seama că, şi de-am fi ajuns acolo, nu am fi găsit satul. Deşi acesta trăieşte din punct de vedere administrativ, mai deţine o singură gospodărie, şi aceasta dărăpănată. Locul este vizitat doar pe timpul verii, când cei doi proprietari, şi ei bătrâni acum, se încăpăţânează să urce spinările dealurilor pentru a mai deschide uşa casei, pentru a vedea cum creşte iarba cea mare şi grasă – fiind o mare bogăţie a acestor locuri –, într-un cuvânt, pentru a nu-şi părăsi definitiv satul natal. Când şi aceştia se vor afla în imposibilitatea de a mai face acest efort, nu se ştie ce se va mai întâmpla cu mica aşezare.
“Altădată era un sat frumos, cu multe locuri de păşunat. În 1986, când m-am întors eu de la studii, din Timişoara, mai erau vreo trei-patru case din cele vechi, păstrate intacte de sute de ani. Atunci casele erau locuite pentru că oamenii aveau pământ, animale şi păşuni. Pentru asta au şi rămas acolo”, povesteşte primarul. Imaginea, care se compune din memoria acestuia, este cea a unui sat românesc autentic, cu case cu pridvor, construite din bârne de lemn şi pământ cu paie. Una din cauzele care i-au determinat pe oameni să părăsească satul a fost lipsa energiei electrice. Deşi acolo a funcţionat o şcoală, o cooperativă agricolă şi aproape 150 de gospodării, după anii ’70 oamenii au început, uşor-uşor, să coboare către Goieşti.
Legenda celor cinci cruci
Acum pustiu, satul continuă să-şi ducă existenţa printr-un fir misterios, de legendă. Aflăm cu uimire că aici, nu întâmplător, s-a păstrat în picioare tocmai biserica, rămasă să împartă liniştea cu cimitirul aflat în imediata apropiere. Nu degeaba se spune că numele satului este legat de legenda unor cruci. Pe la 1700, un cioban pe nume Radu ar fi visat că trebuie să construiască, pe acel loc, un lăcaş de cult. Cum acolo creşteau nişte stejari, din aceştia au fost cioplite cinci cruci. Una se află încă în interiorul bisericii, iar celelalte patru sunt încastrare în ziduri.
«De ceva timp sunt în colaborare cu un ONG, Asociaţia „Alexis Project”. Am identificat exact valorile din biserică şi vreau să spun că aceste cinci cruci sunt unice în România şi vrem să le salvăm. Avem un contract de colaborare cu o firmă de consultanţă din Bulgaria pe nişte proiecte transfrontaliere în vederea restaurării lăcaşului de cult. Biserica poartă hramul „Înălţarea Domnului” şi este monument istoric încadrat în categoria B, ceea ce înseamnă că este foarte valoroasă, dar avem o problemă cu actul de proprietate», spune, cu însufleţire, primarul, punându-ne pe masă dosarul stufos al acestui proiect.
Biserica se află în pericol de prăbuşire
Răsfoind documentele de inventar, dăm peste singura imagine a micuţei biserici de la Cruci, singura imagine care se mai păstrează. Este o fotografie alb-negru care înfăţişează un lăcaş de cult cu două turle cu acoperiş ascuţit, specific zonei de sud a ţării. Există şi o adresă oficială a Ministerului Cultelor prin care se adevereşte că biserica a fost zidită între anii 1751-1753. Acum, acest lăcaş de cult a ajuns o ruină. Cei care intră în contact cu această construcţie au sentimentele împărţite: există un regret faţă de starea jalnică în care a ajuns monumentul istoric, dar şi teama că, în orice moment, o cărămidă s-ar putea desprinde din înaltul bolţii. De altfel, cea mai mare urgenţă, pentru autorităţi, este demolarea controlată a turlelor bisericii.
“Dacă vreo cărămidă sau mai ştiu eu ce fragment de zidărie pică în interiorul lăcaşului de cult, cu siguranţă că va distruge crucile. Nimeni nu are curajul să intre înăuntru din cauza gradului de uzură. În perioada anilor ’60 s-au făcut nişte prospecţiuni geo, cu detonări în sol, fiindcă se căutau gaze naturale sau petrol. Aceste detonări, care au fost foarte puternice, au avut loc la o distanţă destul de mică de pereţi şi au afectat biserica”, mai spune primarul Adam Atanasiu.
Loc bun de mănăstire
Satul locuit de biserica veche, care poartă în zidurile sale cele cinci cruci de stejar, se trezeşte la viaţă primăvara, odată cu sărbătorile pascale. De sărbătoarea Înălţării Domnului, care este şi hramul acestei bisericuţe, lumea se adună în jurul zidurilor distruse pentru a participa la slujba religioasă. “Merg foarte mulţi oameni acolo. Vin şi din alte comune, cu o seară înainte, şi se aşează pe iarbă sau în maşini petrecând o noapte întreagă la această biserică. Nu este chiar ca la Maglavit, dar în fiecare an vin tot mai mulţi oameni”, spune primarul, trădat de o uşoară undă de mândrie.
În urmă cu doi ani, Mitropolitul Olteniei, ÎPS Irineu, a venit special pentru acest monument. “Când a ajuns a simţit ceva chiar la intrarea în biserică. S-a oprit şi a spus: „Trebuie să restaurăm acest monument şi să-l transformăm în mănăstire”, ne mai spune edilul din Goieşti. De altfel, o altă legendă spune că, în urmă cu ani de zile, în interiorul bisericii exista şi un izvor făcător de minuni, la care “oamenii veneau bolnavi şi ieşeau sănătoşi”.
Dacă nu s-ar fi construit poduri peste râul Amaradia, nu mai puţin de şase sate ale comunei Goieşti ar fi fost şi ele într-o situaţie asemănătoare cu Cruci. “Satele de peste apă”, aşa cum li se spune – Mălăieşti, Pioreşti, Adâncata, Ţandăra, Popeasa şi Pometeşti – ar fi rămas izolate de restul comunei. În 2007 a fost construit primul pod la Mălăeşti şi atunci acest exod s-a mai oprit. În 2008 şi 2009 au mai fost construite două poduri care au oferit acces pentru patru sate.
LAURA MOŢÎRLICHE şi RADU ILICEANU
