Sub imperiul terorii

0
115

Actul terorist înregistrat miercuri la prânz în inima Parisului – a Franţei şi, printr-un admirabil şi insolit reflex propagator, a întregii Lumi – capătă măsura unui eveniment de răscruce sau de capăt de pod, cu siguranţă cel mai important de la atacul Turnurilor Gemene din 11 septembrie 2001. O dovedeşte cu prisosinţă imensa mobilizare a maselor de cetăţeni în pieţe, dar şi a presei din întreaga lume, căreia i se adaugă acute diagnostice avansate de importante nume ale culturii, artei, ale societăţii civile.

Redus la minimum posibil, teribila întâmplare sună aşa: trei indivizi mascaţi şi înarmaţi descind în redacţia unui săptămânal situat pe o stradă nu departe de Turnul Eiffel şi ucid cu sânge rece cele douăsprezece persoane ce se aflau acolo într-o şedinţă de sumar; „Charlie Hebdo”, una dintre cele mai vechi şi mai populare publicaţii satirice din Franţa şi din Europa, era de mult ţinta unor posibile atacuri din partea grupărilor islamiste, dispunând de o protecţie, totuşi insuficientă şi, mai ales, slăbită în ultimul timp, poate şi fiindcă nu era prea iubită nici în cercurile politice şi ale Puterii din propria ţară.

Cum s-a dovedit, atacul a fost opera unor profesionişti, scăpaţi din încercuirea poliţiei. E nevoie de timp şi de o mobilizare ca la război, a poliţiei, jandarmeriei şi a serviciilor secrete spre a-i captura şi, la ora când apar aceste rânduri probabil că vor fi fost deja arestaţi şi cei doi combatanţi, după ce tânărul de 18 ani ce fusese doar folosit ca şofer se predase deja încă în noaptea ce-a urmat atentatului.

 Dincolo de multiplele implicaţii pe care le-a generat atacul şi despre care s-au emis judecăţi pline de sagacitate, mă voi opri doar asupra câtorva a căror semnificaţie surclasează contextul abominabilei crime. Cea mai semnificativă vizează condiţia social-identitară a teroriştilor: eu sunt cetăţeni francezi de a doua ori chiar a treia generaţie, egali beneficiari de drepturi şi îndatoriri ca oricare alt francez. Ei constituie, s-a spus, un pericol infinit mai mare decât cei sosiţi din ţările islamice de baştină cu misiuni teroriste. Mai grav, ei au reuşit, oricât de straniu ar părea, să-şi facă acoliţi şi în rândul colegilor de generaţie francezi, acelaşi lucru constatându-se şi în alte ţări, în Anglia, cu deosebire.

Există, apoi, o prea mare marjă de toleranţă din partea clasei politice – nu întâmplător în Franţa cu asupra de măsură – faţă de largul set de revendicări ale cetăţenilor de credinţă musulmană. S-a vorbit de alarmanta înmulţire a moscheilor, pe bani publici şi cu complicitatea unor forţe politice în căutare de voturi, în vreme ce biserici catolice sunt demolate ori abandonate.

Clemenţa de natură ecumenică nu şi-a asumat totdeauna şi cu discernământ metodele adecvate de persuasiune în perspectiva cultivării toleranţei ca bun al fiinţei umane în chiar esenţa acesteia. Ieşirile publice ale unor forţe şi cercuri extremiste, fie acestea anti- ori pro-musulmane n-au fost amendate în termeni neechivoci, inclusiv în baza normelor juridice.

Un şef de partid extremist, membru al Paralamentului European, declara cu doar câteva zile înaintea masacrului parizian, că e bine că „doar islamul e ultimul obstacol în calea Occidentului arogant”. Aberaţia a rămas, ca de obicei, fără consecinţe. Libertatea de opinie – exact cea apărată acum pretutindeni – nu cunoaşte limite. Nici măcar cele ale acelei străvechi responsabilităţi faţă de ceea îţi iese pe gură.

Intervievat ieri vizavi de atacul parizian, scriitorul şi semiologul Umberto Eco spunea că „Lumea e plină de oameni ce vorbesc de cărţi pe care nu le-au citit, inclusiv cei ce susţin că ştiu Coranul fără să-l fi deschis vreodată”. Şi sunt convins că cei trei atacatori de miercuri din inima Parisului n-au citit Coranul; cel mult, au acţionat în baza a ceea ce alţii, şeici ori profeţi mincinoşi, le-au „predat”.

Oricum, în lumea globalizată în care trăim, ne aflăm într-un continuu şi năucitor război, a cărei faţă s-a schimbat, dar, cum declară acelaşi scriitor italian, nu diferă, la nivelul condiţiei de spaimă trăită, cu nimic faţă de cel din anii 40 când teroarea bombelor uzurpa ultimul rest de umanitate.