În faţa unei tragedii cum este masacrul de la sediul redacţiei satirice „Charlie Hebdo” din Paris, soldat cu 12 victime şi 11 răniţi, din care 4 în stare gravă, lumea civilizată este absolut devastată. Înainte de a ajunge la circumstanţele imundului atentat contra „Charlie Hebdo” (60.000 de exemplare) clar este un lucru: lovitura dată democraţiei a fost teribilă. Atacând o publicaţie de satiră care, în peisajul media, este simbolul libertăţii de expresie, s-a mers prea departe, alimentându-se premeditat pericolul islamofobiei. Din partea anti-musulmanilor cu reflexe rasiste clare. Franţa este o ţintă a terorismului, ceea ce nu e nou. În ultimii 40 de ani, potrivit statisticilor, ce consemnează numeroase acte de terorism, – politic, regionalist sau religios – nici unul nu s-a soldat cu atâtea victime. Ieri dimineaţă s-a vorbit de un nou atentat, soldat cu moartea unui poliţist municipal, la sud de Paris. „Charlie” fusese ameninţată de islamişti. Publicaţia era pe lista lor neagră. Poate părea curios: teroriştii n-au atacat pe islamofobi, duşmanii musulmanilor, ei au vizat o publicaţie satirică, adică toleranţa, refuzul fanatismului, sfidarea dogmatismului. Fanaticii nu apără religia, nu-i apără pe musulmani, revoltaţi în imensa majoritate pentru aceste crime abjecte, ei atacă libertatea. A fost o veritabilă acţiune de comando, bine pregătită, rapid executată, de oameni instruiţi. Desenatorii emblematici ai publicaţiei, virtuoşi ai liniei şi punctului, au fost ucişi cu sânge rece, în timpul unei şedinţe redacţionale despre care s-a avut cunoştinţă. Un detaliu: nici o şedinţă redacţională, într-o redacţie cu artişti de o asemenea anvergură, nonconformişti, nu are deplină punctualitate. Cherif Kouachi (32 de ani) şi fratele său Said (34 de ani), suspectaţi a fi autorii măcelului, fuseseră interpelaţi în 2005 de Direcţia de Supraveghere a Teritoriului, în cadrul demantelării unei filiere jihadiste denumită „Buttes – Chaumont”. Mai mult, Cherif Kouachi, condamnat în 2008 pentru o filieră de trimitere a combatanţilor în Irak, a şi efectuat 18 luni de închisoare dintr-o pedeapsă de 3 ani. Este considerat un jihadist convins. Linia de demarcaţie între emoţie şi raţiune flotează. Prevalează compasiunea, apelul la calm, la vigilenţă, la mobilizare. „Charlie” intră tragic în istorie, devenind cea mai sângeroasă operaţiune teroristă din ultimii 40 de ani. Ucigaşii fanatici ar fi strigat „Allah akhbar”, pretinzând că-l răzbună pe Profet. Deloc terorişti anonimi, aparţinând unei reţele operative, unite printr-o ideologie comună, au dat un semnal: gata cu surâsul, este ultima precizare. „Nu scuipi în farfuria din care mănânci”, au replicat mulţimile ieşite în centrul Parisului, dar şi al altor mari oraşe din Hexagon. Dominate de o furie rece, lucidă, raţională. Şi lucrurile se complică. Cine sunt cei pe care o ţară liberă, democratică, deschisă îi primeşte pe teritoriul ei? Sunt aceiaşi cu care Franţa se luptă în Mali, în Statul Islamic din Irak şi Levant, o hidră cu mai multe capete şi un soclu comun. Nu toţi musulmanii sunt jihadişti, dar toţi jihadiştii sunt musulmani. După 11 septembrie 2001, islamul radical a declarat război lumii. Mai nou, Statul Islamic este denunţat ca un rău absolut, un cancer de către SUA, Franţa şi restul ţărilor europene. În faţa unei asemenea barbarii, ce atitudine trebuie adoptată? Cu doar o zi sau două înaintea atentatului premeditat de la sediul redacţiei „Charlie Hebdo” încă mocnea polemica pe seama manifestărilor anti-islam din Germania, condamnate de însuşi cancelarul Angela Merkel. Franţa este acum în stare de şoc. Şi nu doar Franţa. Francois Hollande a decretat doliu naţional. Situaţia a devenit sensibilă. De această dată, actul de barbarie a vizat presa. Mai exact, a fost atacată libertatea de exprimare, care dă conţinut democraţiei. Terorismul şi nu islamul, fanatismul şi nu credinţa, extremismul şi nu musulmanii generează acum tristeţea şi mânia după masacrul de la „Charlie Hebdo”, care va trăi.
