Sloganul liberalilor din momentele lor de glorioasă istorie, „Prin noi înşine”, ar putea fi decăzut, în multele circumstanţe din trecutul nostru mai recent, şi la formula, mult mai „populară” şi, deci, mai aproape de adevărurile comune „Ca la noi la nimenea”. Corelez, aproape spontan, această butadă relaţională, cu invocarea frecventă, devenită o detestabilă cutumă, din partea unor politicieni, a… Europei. La care ne raportăm cu o dispoziţie de slugărnicie amintind de timpuri fanariote.
Paradoxal însă, nu o facem şi în exemplele bune, fructuoase, demne de preluat şi de experimentat. Un caz, cel la care vreau să mă opresc în contextul scrutinului electoral de duminica viitoare, este cel al alegerilor primare desfăşurate în cadrul unei formaţiuni politice când e vorba de a-şi desemna viitorul candidat – unic – pentru confruntarea cu adversarii săi pentru una din funcţiile reprezentative la nivel înalt. Se întâmplă în Franţa – chiar în aceste zile (partidul de centru-dreapta şi-a stabilit prin vot popular propriul candidat, iar stânga urmează, la rând, în zilele următoare) – se întâmplă în Italia, chiar dacă nu în toate partidele (Berlusconi, autoprezentat drept Iisus Hristos! nu intră în ecuaţie), iar proaspătul premier demisionar Matteo Renzi a câştigat o competiţie extrem de dură cu doi tineri colegi ai săi, preluând astfel şefia propriului partid şi, apoi, pe cea de şef al Executivului.
La noi, toate deciziile se iau „la centru”, adică în fiefurile forurilor diriguitoare (mai toate subsumabile, cel puţin prin acelaşi mecanism de inerţii ale mentalităţii comuniste!), excluzând, fireşte, congresele, şi aşa destul de rare şi nelipsite de spiritul de castă. Principiul dominant – şi păgubos – este acela că liderul are totdeauna dreptate. La nevoie sunt invocate, într-o succesiune aleatorie, unitatea, coeziunea, identitatea de…doctrină, toate ca antidoturi la riscul dezagregării şi a pierderii încrederii populare. Or, alternativa unor alegeri primare indică exact contrariul: căci competiţia internă în cadrul aceleiaşi formaţii e un atu semnificativ şi revelatoriu tocmai pentru potenţarea principiului democraţiei.
În aproape 27 de ani, dacă memoria nu mă înşală cumva, un astfel de exerciţiu n-a avut loc în politica noastră. Iar confruntarea din actuala campanie electorală îmi pare a proba, cu asupra de măsură, cât de util şi, până la urmă, câştigător în planul imaginii, ca să nu mai vorbim de un eventual succes la urne, s-ar fi dovedit.
Un exemplu mi se pare relevant. Şi, dacă PNL nici măcar nu şi l-a imaginat, optând, ca la poker pe un „as” ce s-ar putea întâmpla, aşa cum se şi prefigurează, să fie tocmai cartea cea mai greşită, la PSD a lipsit ideea în sine a unui astfel de act politic. Major şi cu o potenţă edificatoare dificil de negat. Să presupunem că, într-un proces de alegeri primare, s-ar fi confruntat toţi cei invocaţi acum, pe surse ori pe reţelele manipulatoare, de la Liviu Dragnea şi Victor Ponta, la Gabriela Firea, Rovana Plumb, Lia Olguţa Vasilescu şi oricare alt membru marcant al partidului. În faţa urnelor puse la dispoziţia – şi nu doar a pesediştilor cu carnet ori fără, ci al oricui ar fi dorit, într-o localitate ori alta, să-şi expună opţiunea (aşa s-a întâmplat în 2013 în Italia, când, la Partidul Democratic încă la Putere şi acum, s-a înregistrat un număr de votanţi care a transgresat limitele numerice ale formaţiunii). Miza, ori obiectivul unic şi precis, ar fi fost candidatul cel mai potrivit pentru funcţia de premier. Inutil să mai adaug că un astfel de mecanism ar fi de dorit chiar şi ca fază pregătitoare a unui congres în cadrul căruia ar urma să ratifice opţiunile populare, în sensul restrâns al termenului.
Ce s-ar obţine? Un imens plus de credibilitate ca semn al omologării unui act de profundă legitimitate. Ar fi oare măcar în viitorul apropiat posibilă o astfel de experienţă de calibrul unei expertize politice? Un pas spre remodelarea clasei politice în ansamblul ei pe care o revendicăm toţi? Înclin să cred că da. Mă tem însă că nu se va întâmpla prea curând. Ori poate chiar niciodată.
