În căutarea rădăcinilor pierdute

0
127

Plouă necontenit de mai bine de douzeci şi patru de ore, cu rare recreaţii, cât să ies pentru o scurtă şi rapidă plimbare pe străzile superbe din Albano Laziale. La prânz gazdele mele mi-au făcut totuşi surpriza unei ieşiri, cu maşina, pe drumul ce duce la CastelGandolfo, reşedinţa estivală a Papei, luând prânzul într-un local fermecător, situat pe malul lacului ce poartă numele localităţii. Nu plouă, pentru moment, dar nori ameninţători, fulgere şi tunete pe care nu le-am întâlnit acasă, nici măcar în iulie ori august, anunţă noi reprize de ploaie.

Şi aşa se întâmplă, ploaia revine, la fel de abundentă şi iritantă. Gazdele mele mă asigură însă că, deşi toată provincia Roma se află sub cod roşu, aici, pe dealurile romane nu există pericolul unor aluviuni ce-au făcut deja ravagii în Capitală.

Spre orele 17,30, asesorul pentru cultură Alessio Colini revine cu maşina la hotel şi pornim sub ropotele de ploaie spre sediul Primăriei unde în sala de consiliu se va desăşura lansarea cărţii scriitorului Aldo Onorati şi conferinţa mea pe care am anunţat-o sub titlul „La profezia del passato”; ne temem cu toţii de mobilizare, fiindcă dascălii şi liceenii din localitate au avut liber astăzi, prin decizie a Prefecturii provinciale, iar vremea nu pare indulgentă cu cei ce confirmaseră intenţia de a participa. Afişe mari sunt peste tot, îmi sunt arătate de gazde parcă scuzându-se anticipat pentru ce se tem că se va întâmpla.

Şi, totuşi, deja cu o jumătate de ceas înantea orei întâlnirii, constat că pe scările de marmoră ale Primăriei încep să urce grupuri de persoane, vârstnice mai ales, dar şi tineri. Nu vor veni, aşa cum ne aşteptam prea mulţi români, fiindcă, mă asigură Steliana Ionescu, o doamnă ce se comportă ca acasă, fiindcă e activă şi în spaţiul public şi politic (a candidat pentru consiliul orăşenesc cu trei ani în urmă, fără succes, însă n-a abandonat lupta), timpul nu le prea îngăduie celor ce muncesc, iar copiii lor nu ies din casă pe o astfel de vreme.

Sala se umple până la refuz, iau cuvântul, pe rând, asesorul Alessio Colini, apoi scriitorul Aldo Onorati, după care sunt invitat să dezvolt tema anunţată. Insist asupra rădăcinilor comune, lingvistice şi istorice, relevând mai ales aspecte mai puţin cunoscute în Peninsulă (formaţia culturală a unor prinţi şi voievozi români, relaţiile dintre unii scriitori, precum cea dintre Cesare Pavese şi Mircea Eliade, dar mă opresc asupra unui aspect pe care mi-l solicitase cu prioritate primarul Nicola Marini, în scurta strângere de mână la sosire, scuzându-se pentru o posibilă scurtă absenţă din cauza ordinelor prefecturii legate de codul roşu.

Tocmai a revenit în sală şi atunci am vorbit despre integrarea imigraţilor, români înainte de toate, ce reprezintă, avea să o spună chiar domnia sa în cuvântul de încheiere, deja 10 la sută din populaţia localităţii.

Şi ce anume poţi articula într-o sală cu vreo sută de italieni de toate vârstele şi din toate mediile sociale dacă nu o invitaţie la convieţuire sub semnul unei „frăţii” întinse prin veacuri între două naţiuni de acelaşi neam? Le-am povestit – eu lor, oricât ar părea de parodxal, dar nu s-a dovedit a fi şi pentru majoritatea celor prezenţi – despre experienţa pe care am trăit-o, cu mai bine de zece ani în urmă, în sudul Braziliei, vizitând împreună cu o echipă a unei televiziuni de la Roma o mică localitate fondată şi întreţinută de peste o jumătate de veac de către imigraţi italieni fugiţi din cauza sărăciei postbelice pe ocean.

Relatarea mea, cu detalii despre suferinţele prin care trecuseră conaţionalii lor până să se adapteze şi să-şi definească un destin de care abia târziu, spre final de viaţă, erau cu adevărat mândri, a generat, aveau să-mi confirme câțiva, o emoție și o invitație la meditație.

Discursul primarului Marini a fost însă chiar mai convingător: fiindcă în limbajul direct, nemediat, al politicii responsabile, a recurs la apelul la înţelegere, ca unic vehicul de convieţuire, cât timp nici nu poate fi vorba de o diversitate structurală, când e vorba de cetăţeni ai unor naţiuni atât de apropiate într-un trecut din păcate fie uitat, fie ignorat.

S-a conturat astfel chiar tema acelei profeţie asupra trecutului pe care o sugeram în titlul intervenţiei.

La sfârşit, sunt solicitat să scriu, în română, dedicaţii pe cartea lui Aldo Onorati cuvinte de salut şi de bună pace pentru câte o Elena, Veronică, Mirelă, Ion, Constantin, Vasile: sunt români găzduiţi de cei ce mă solicită ori care sunt angajaţii lor. Ce-ar fi de adăugat? Doar că de aici încolo ar trebui să înceapă un alt discurs.