În ţara maximei volubilităţi, foarte ostilă tăcerii, echivalentă, de obicei, cu eşecul sau prostia, eurodeputatul Theodor Stolojan a încercat, la începutul anilor ’90, ca premier, să joace rolul unui personaj clar, corect, rareori disperat. Bolovănos în exprimare, fără cursivitate şi fără neologisme, găsea, sistematic, tonul just, natural, pentru formularea unor idei populare în problemele cele mai complicate. Lumea le ţinea minte şi nu le persifla, ceea ce era neobişnuit în practica orală a ţării. Adevărul obiectiv, rostit fără lamentări şi melodrame, era unul singur: ne merge rău şi ne va merge şi mai rău. Că unora, „băieţi deştepţi”, nu li s-a întâmplat asta, ei reprezintă excepţia. Ce s-a petrecut ulterior cu Theodor Stolojan, după ce singur şi-a dizolvat cota de simpatie populară, ştim foarte bine, şi mulţi nu s-au dumirit nici astăzi de ce, în decembrie 2008, după alegerile parlamentare, a refuzat funcţia de premier încredinţată. Deunăzi, la Radio România Actualităţi, europarlamentarul a exprimat un raţionament memorabil, aparent corect în plan logic, dar din zona gândire periculoasă, cum o defineşte un jurnalist de mare talent pe site-ul Realitatea TV. „(…) Într-o democraţie, dacă vrei să respecţi principiile democraţiei, rezultatul este, de regulă, suboptimal. Uitaţi-vă ce se întâmplă în SUA, în această luptă dintre democraţi şi republicani, care, la un moment dat, paralizează rezolvarea problemelor ţării”. Exemplul ales de Theodor Stolojan este de luat în seamă, mai ales că a trăit câţiva ani în SUA, în calitate de funcţionar FMI, pe vremea când democraţia liberală, aşa cum o descrisese Alexis de Tocqueville, chiar avea succes. Numai că ceea ce omite Stolojan este că democraţia liberală presupune şi exigenţe prea puţin luate în seamă, ca, de pildă, cultura morală şi intelectuală a membrilor societăţii, care să-i facă apţi de a crede în propria capacitate de a decide ce-i mai bine pentru ei. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie să aibă încredere în propriile judecăţi printr-un „lanţ al opiniilor”. Aşadar, democraţia are nevoie o cultură a cetăţeniei, care, la rândul ei, are nevoie de individualităţi. Simplificând lucrurile, Theodor Stolojan ajunge la un plan empiric al discuţiei: „Ştim că trebuie făcut asta, dar nu putem, pentru că ştim că nu putem armoniza interesele la nivelul Parlamentului, ca să nu mai vorbim, chiar la nivelul unei coaliţii de guvernare formate din mai multe partide”. Aşadar, capitalismul produce crize, pe care noi trebuie să le rezolvăm, din păcate, şi ca să fim mai eficienţi ar trebui să mai suspendăm din democraţie sau să avem răbdare. Lenin a căutat, în 1902, în vestitul său pamflet „Ce-i de făcut?” – o încununare a operei sale teoretice şi organizatorice – titlul fiind preluat din celebrul roman al lui Cernâşevski, lumea ordonată a lui Marx, cu legile sale istorice, cu masele care răspund raţional şi automat la condiţiile economice şi politice schimbătoare. Raţionamentul lui Theodor Stolojan, aşa simplist exprimat, poartă o încărcătură periculoasă de perversitate: reabilitarea democratică a unui sistem totalitar trece, aidoma oricărei argumentări marxiste, aşezate pe baze sănătoase, prin reabilitarea sa economică. Nu proclamă marxismul că soarta muncitorilor nu poate fi îmbunătăţită, substanţial, atât timp cât capitalismul se menţine? Criticii cei mai severi ai comunismului au refuzat să identifice în gândirea lui Marx originea realităţii totalitare. Dar fie că Marx a dorit-o, explicit sau nu, fie că a prevăzut-o sau nu, moartea libertăţii s-a dovedit a fi consecinţa ineluctabilă a sistemului său economic, pretutindeni unde acesta a fost aplicat. Şi asta o spune răspicat Jean Francois Revel, într-unul din titlurile sale. Citându-l pe Alexis de Tocqueville, filosoful politic francez Claude Lefort spune astfel: „A acorda epitetul democratic unui guvern care neagă cetăţenilor săi libertatea politică este o absurditate flagrantă”.
