După mai bine de un secol de la instaurare, Ziua de 8 Martie, consacrată de-acum de tradiţie condiţiei feminine în variile sale aspecte familiale, sociale şi politice, iată că premisele ce-au întemeiat-o şi întreţinut-o par a reveni ca un straniu memento în actualitate.
Presa occidentală – nu şi cea autohtonă, prea ocupată cu altfel de proteste mult mai discutabile decât credem – anunţa că, de data aceasta, Ziua Femeii va fi marcată în peste 30 de ţări de greve şi manifestări, în principiu ca o formă de solidaritate cu revoltele organizaţiei americane Women’s March, declanşate în 21 ianuarie trecut contra preşedintelui Donald Trump.
Însă nu-i doar atât, fiindcă obiectivele şi resorturile sunt mult mai multe şi mai serioase, chiar dacă majoritatea dintre ele înscrise în istoria seculară a mişcărilor prilejuite de 8 Martie.
Printre acestea, nu putea lipsi inegalitatea dintre sexe, îndeosebi în privinţa retribuţiei muncii, dar nici violenţa asupra femeilor, în ciuda unor legislaţii deja în vigoare însă uneori ignorate ori marcate de derapaje dificil de înţeles şi de acceptat.
În Italia, spre exemplu, dar şi în alte ţări, Centrele anti-violenţă care aveau obiective punitive în legislaţie s-au transformat în „servicii de asistenţă”, printr-un amendament la Lege intervenit în 2015 şi care obligă femeile abuzate să se adreseze mai întâi acestor centre înainte de a iniţia cauze juridice. Or, e deja o certitudine verificată că majoritatea celor care au suferit violenţe n-au curajul să urmeze o astfel de cale.
Iată opt obiective asumate de organizaţiile femeilor italiene, cărora li s-au asociat şi majoritatea sindicatelor, şi care sunt pe cât de incitante, pe atât de judicioase în substratul lor, cu atât mai mult cu cât trăim cu toţii cu impresia că, în fapt, astfel de discrepanţe n-ar mai exista:
– replică la violenţă şi autonomia femeilor;
– fără materializarea efectivă a drepturilor, nu există dreptate, nici libertate pentru femei;
– asupra trupurilor, sănătăţii noastre şi plăcerii noastre decidem noi singure;
– dacă vieţile noastre sunt devalorizate, nu mai producem;
– vrem să fim libere să ne mişcăm şi să rămânem contra oricăror frontiere;
– vrem să distrugem cultura violenţei prin educaţie şi formare;
– vrem să obţinem spaţiu feminismelor în cadrul unor mişcări şi să construim spaţii politice şi fizice transfeministe şi antisexiste;
– refuzăm limbajele sexiste şi misogine.
Cum se poate desprinde, în multe dintre obiective se regăsesc implicate aspecte legate de condiţia imigranţilor, îndeosebi în rândul femeilor, despre ale căror destine dramatice şi chiar tragice în ţările de sosire s-a vorbit şi s-a scris frecvent mai ales în ultimii ani.
Dincolo de toate aceste, cu siguranţă legitime solicitări şi obiective imperative, Ziua de 8 Martie a fost – şi a rămas – pentru noi, mai vârstnici, ori pentru tinerii de lângă noi – un moment de o simbolistică aparte, cu un surplus festiv, susţinut plenar de sentimentul omagierii, în forma unei singulare recunoştinţe, a femeii de lângă noi: în chip de mamă, de soţie, de soră, de colegă.
Dar şi, deopotrivă, o pagină nu mai puţin glorioasă a bătăliilor prin veacuri pe care omul, în identitatea sa poliedrică socială, economică şi politică, le-a purtat în numele unui ideal străvechi, cel al egalităţii, al fraternităţii, al libertăţii.
Şi al dreptului – constitutiv egal – la viaţă.
Iar incidenţa indusă de calendarul marcând intrarea în anotimpul primăverii ne face pe toţi copărtaşi la un eveniment ce-şi depăşeşte agenda constitutivă, invitându-ne, emoţional, spre zodia unei retreziri la viaţă, laolaltă cu natura şi farmecul ei, cu reînnoite şi regăsite energii.
