Când muntele se doreşte deal pleşuv!

0
44

În lumea literară, dincolo de parti-pris-uri, gusturi discutabile şi resentimente trufaşe, criticul Nicolae Manolescu poate fi considerat, nu doar graţie exclusiv “Istoriei critice a literaturii române. Cinci secole de literatură” (Ed. „Paralela 45”, 2008), “un munte de carte”. Ceea ce, din păcate, nu spune totul. Fiindcă muntele de carte este una şi dealul pleşuv, de caracter, alta. Ca preşedinte al USR, ales pentru a treia a oară, într-un mormăit nu doar în batistă al scriitorilor, reproşându-i-se modificarea statutului, academicianul, de acum şi ex-ambasadorul României la UNESCO, a inventat o hulită Comisie de Monitorizare, Suspendare şi Excludere, cu Mircea Mihăieş preşedinte, căruia Dorin Tudoran îi aduce, decent, aminte că din ’90 nu l-a sărit nici un post literar-cultural, încât, pregătindu-ne de postul Sfintelor Paşti, n-ar fi mai avut nevoie de aşa ceva. După ce, prin “bălăcire în imbecile războaie de gherilă desfăşurate la botul rigolei politice“, s-a plasat într-o nouă incompatibilitate. Cam suspectă această înţelegere a democraţiei pentru un intelectual rafinat, care a candidat la preşedinţia României, a fost, cum spuneam, reprezentatul nostru la UNESCO, este preşedintele USR, prin modificarea statutului, ceea ce aminteşte de tentativele, de regulă eşuate, ale unor şefi de state africane de a-şi modifica Constituţia, în surdină, pentru dobândirea unui nou mandat. Fireşte, nu-i uşor în lumea scriitorilor, “să ai mereu dreptate”. E chiar foarte greu. Toleranţa e mereu mimată. Pentru prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, se pare, succes au doar anumite tipuri de discurs, a căror corectitudine este interpretată, precumpănitor, în funcţie de amplasamentul ideologic. În tableta intitulată “Şcoala/Cum e cu limba română, cu istoria şi latina în şcoală” din “blogurile adevărului.ro“, Nicolae Manolescu exprimă un punct de vedere destul de fad, din păcate, deşi în teritoriul respectiv nu putea fi bănuit decât de maximă expertiză, domnia sa fiind un literat de calibru, un iscusit profesor de limba română şi, posibil, un latinist. Când însă “vede” în Daniel Funeriu – alături de Andrei Marga – unul dintre miniştrii învăţământului post-decembrişti, care a avut în vedere schimbări cu adevărat esenţiale şi opinează că “un rol în confuzia generală se datorează presei şi mass-mediei“(!?), chiar mare lucru nu mai e de spus. „Gustul” devine îndoielnic, dar… nu se discută. Deloc elegantă, oricum, referirea la istoricul Dinu Giurescu, ajuns la o vârstă respectabilă (89 de ani) – (n.r. Dinu C. Giurescu – caligrafiat greşit): “a rostit nişte tirade sforăitoare, fără alt conţinut decât că noi de la Râm ne tragem, vorba cronicarului şi că… am şi uitat ce a mai spus. Ca şi alţii care au protestat sublim şi ineficace“. La propunerile recente de reforma şcolii. Despre aşa ceva era vorba. Să reamintim doar că istoricul Dinu C. Giurescu, într-un Cuvânt înainte la „Istoria românilor”, republicată la 110 ani de la naşterea tatălui său, Constantin C. Giurescu, deplângea numărul redus de ore acordate în liceu acestei materii. De ce academicianul Nicolae Manolescu completează îndemnul lui Prospero din “Furtuna” shakespeariană: “Caliban, du-te la şcoală“, cu propria cugetare: “Nu te grăbi, aşteaptă ca şcoala să fie cu adevărat una care să ne înveţe să gândim“, se circumscrie unei negări radicale, fără nuanţe, fără concesii, de altfel proprie “maestrului”. Care face eforturi consistente de a deveni dintr-un munte semeţ, plăcut ochiului, un deal pleşuv.