Când Beijingul nu-şi uită prietenii

Să nutreşti o simpatie mărturisită şi deloc cosmetizată sau circumstanţiată, în temeiul unei trainice prietenii, cu simbolistica ei în lume, faţă de China, nu scapă atenţiei Beijingului. Chiar într-un moment în care gigantul asiatic respiră economic ca nici o altă mare putere a lumii. Ca un detaliu de dată recentă: China capitalistă nu mai deplasează munţii, îi rade pur şi simplu, pentru a construi oraşe. Lângă Lanzhou (capitala provinciei Gansu), grupul privat China Pacific Construction intenţionează să aplatizeze munţii pentru extinderea oraşului Lanzhou, cel mai poluat oraş al ţării, potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, cu suprafaţa de 130.000 de hectare. „USA Today” a publicat luni, 4 februarie, o relatare despre munca titanică a zeci de excavatoare şi peste 500 de basculante, care lucrează 7 zile din 7, săpând în munte, la cel mai mare proiect din lume. Se spune despre grupul China Pacific Construction că ar putea fi comparat cu cel al magnatului Donald Trump, supranumit „Buldozerul” în ţara sa. Are ambiţia să creeze un oraş în cinci ani, o oază în deşert, o mini-Veneţie, un mini-Las Vegas. Sunt discuţii despre influenţele asupra climatului din zonă, neputându-se anticipa întrutotul impactul. Mesajul lansat la începutul anului 1992, acum mai bine de două decenii, de Deng Xiaoping, „dacă economia nu poate fi relansată, acest lucru va duce la colapsul şi dezintegrarea Partidului Comunist”, a dus la declararea unei „economii de piaţă socialiste” de către Congresul Naţional al partidului. China este astăzi o mare putere a lumii, extrem de prudentă, mai ales la începutul unui an în care, peste puţină vreme, va schimba conducerea ţării, în conformitate cu deciziile istorice ale recentului Congres al PCC, al XVIII-lea, care a durat o săptămână. Sub conducerea lui Wen Jiabao şi a lui Hu Jintao, China a ajuns la un grad de stabilitate politică ce a permis sporirea prosperităţii şi o mai bună distribuire a bunăstării în rândul populaţiei. Acestora le succed acum, ca premier, Li Keqiang, şi Xi Jinping, ca preşedinte. Ceea ce nu se uită încă la Beijing de către liderii comunişti, în impecabila lor structură mentală, altminteri în tradiţia marilor şcoli chinezeşti, sunt demersurile inteligente din 1970 ale Bucureştiului, după vizita preşedintelui american Richard Nixon, în stabilirea relaţiilor sino-americane. Este adevărat că Henry Kissinger deschisese un canal de comunicare cu China prin Islamabad (Pakistan), dar Richard Nixon a lămurit cu claritate lucrurile. „România a deschis uşi care ar fi rămas totdeauna închise”. În 1971, Nixon vizita China. Ultimul semnal interesant al Beijingului faţă de România datează de duminică, 3 februarie a.c., când la Hotelul Athenee Palace Hilton din Capitală, în prezenţa Excelenţei Sale doamna Huo Yuzhen, ambasadorul Republicii Populare Chineze la Bucureşti, s-au acordat premii pentru contribuţii la dezvoltarea relaţiilor româno-chineze, pe mai multe planuri. Un premiu a fost acordat premierului Victor Ponta, din partea română, şi doamnei Li Xiaolin, preşedintele Asociaţiei de prietenie a poporului chinez cu străinătatea. Între cele şapte premii speciale pentru întreaga carieră dedicată dezvoltării relaţiilor de prietenie dintre cele două ţări unul a fost acordat generalului Iulian Vlad, vicepreşedinte al Casei româno-chineze. Laureaţi ai aceluiaşi premiu au mai fost diplomaţi, din partea ambelor ţări. Alocuţiuni calde, fireşti, cu încărcătură emoţională, au prilejuit chiar reafirmarea convingerii că Bucureştiul nu s-a decuplat afectiv de Beijing, şi, cum a arătat ambasadorul Huo Yuzhen, excelentă cunoscătoare a realităţilor româneşti, numeroase proiecte aşteaptă să fie demarate. Aşa cum am mai spus şi în alte împrejurări, nici o altă ţară europeană, indiferent de sistemul ei politic, nu a avut înainte de 1990, pentru Beijing, statutul României. Un scurt paragraf din alocuţiunea generalului Iulian Vlad ne-a reţinut în mod special atenţia: „La începutul anilor ’90, pe când mă aflam în detenţie la Jilava, în mod cu totul neaşteptat am primit vizita la închisoare a domnului Jia Chunwang, ministrul Securităţii Statului al Republicii populare Chineze şi, mai apoi, pentru mulţi ani, procuror general al Chinei. Venise într-o vizită de lucru în România şi a cerut să mă vadă. Pe parcursul mai multor ani avusesem o conlucrare fructuoasă în beneficiul ţărilor noastre”. Dincolo de vorbe stau faptele şi încrederea reciprocă a unor decidenţi. Iar vorbele, în relaţiile cu China, sunt umbra faptelor.