Ultima bătălie, sub deviza „care pe care”?

0
77
Citeşte mai mult

Sub deviza „care pe care” s-a aşezat, încă din debutul său, anul în care abia am intrat: cu regimentele aliniate, de o parte şi de alta a unui teren pe care fiecare parte a ţinut să şi-l marcheze de o manieră cât se poate de directă, asumată, cu decretarea pe faţă a duşmanului care trebuie linşat. Nici n-a mai fost nevoie de vreo chichiţă diplomatică ori de vreun limbaj care, sub aparenţa unei competiţii politice, să mai invoce aparenţa unei societăţi democratice ori a unui stat de drept.

Reveniţi, în tranşee, după cele două săptămâni de vacanţă, aura sacră a sărbătorilor de iarnă n-a lăsat nicio urmă de pietate în conştiinţele macerate de ură ale protagoniştilor bietei noastre vieţi politice. Dimpotrivă, cu rănile oblojite şi sufletele încă şi mai otrăvite, „luptătorii” au revenit în ring, anunţând, pe cât de transparent pe atât de hotărât, că, într-un total dispreţ faţă de problemele reale ale Ţării, vor elibera terenul pentru o ultimă bătălie sub sloganul „care pe care”. Un război total, aşadar, în care nicio regulă, nici măcar dintre cele parşiv justificate şi evocate în numele „politicii corecte”, n-am identificat în zarva declaraţiilor principalilor condotieri ai anului 2014.

Într-o parte, acelaşi preşedinte subjugat, ca un barbugiu iremediabil, de jocul său murdar şi sordid, dispus să mărească miza la nivelul unei cacialmale dificil de surclasat: el întruchipează acum, pentru cine mai avea îndoieli, exact jucătorul pe cale să piardă totul şi care se decide să se confrunte cu miza „totul sau nimic”. A anunţat-o – unde în altă parte decât în fieful unei sinecure „jurnalistice” în care sugerează deja că îşi va fixa unul dintre cartierele generale ale bătăliei: la „Evenimentul Zilei”, cu jurnalişti fidelizaţi prin ani, care nici nu-şi mai ascund partis-pris-urile, zornăind, belicoşi, alămurile denaturate ale unei profesiuni demult abandonate.

De cealaltă parte, la nivelul unei „consfătuiri” de lucru în care orice altă preocupare pentru o bună guvernare s-a stins sub forfota strigătelor de luptă anti-Băsescu, acesta a fost desemnat, cu o lipsă de tact trădând nervozitatea tinerilor „arcaşi”, drept … „dictator paranoic”. O fi ceva adevăr în această desemnare, însă una este s-o laşi în seama unor reacţii orale, de moment, alta este s-o înscrii într-o linie de …program. Fireşte, o justificare ar fi aceea că, în faza în care s-a ajuns, unui adversar care îşi bate joc de toate regulile unei confruntări politice normale nu-i mai poţi rezerva nici arătarea obrazului, iar de principii, ale democraţiei şi ale luptei politice în forma sa acceptată într-o istorie normală nici nu mai poate fi vorba.

În acest context, condamnarea lui Adrian Năstase şi a soţiei sale, într-o cauză târşită de instanţe pe un interval care include şi se suprapune peste durata regimului Băsescu, nu are cum să fie sustrasă determinismului acestui ….război de gherilă. Mărturisesc că n-am fost niciodată un fan al lui Adrian Năstase: pe vremea guvernării sale, i-am criticat aroganţa şi un anumit dispreţ faţă de strigătele care veneau din Cetate. Probabil că ar fi trebuit să plătească, cu siguranţă nu de maniera în care a fost obligat s-o facă, ci, aşa cum s-a mai întâmplat în democraţiile pe care cu toţii le invocă, prin ieşirea din scenă şi prin asumarea, directă şi personală, a eşecului. Politic. S-a vorbit, într-o ambianţă de talcioc, pe tot timpul zilei de luni, de proces politic, sau de proces perfect motivat juridic: şi s-a făcut cu o patimă care, ea singură, trăda sustragerea actului respectiv din locul firesc în care ar fi trebuit să rămână.

Cât despre coincidenţe, care, la noi, capătă dimensiuni de arhive ale istoriei viitoare, ce s-ar mai putea adăuga? Alegeri la cel mai înalt organism al sistemului judiciar, a cărei însemnătate a fost, ca la comandă, compromisă de …cazul Năstase. Şi oricât de greu – şi de neproductiv – ar fi să se vorbească de un dosar politic, un lucru e cert: el a sfârşit prin a fi politizat cu o patimă şi o încrâncenare demne de cauze mai bune. Şi s-a făcut de toate părţile: din partea ciracilor băsescieni, care nici măcar nu se mai ascund, din moment ce, într-o astfel de situaţie tragică pentru un om şi pentru o familie, un cotidian central titra, pe prima pagină, nici mai mult, nici mai puţin, decât despre încheierea …carierei politice a lui Adrian Năstase. Punct ochit, punct lovit. Acesta fusese – îmi pare sugestia cea mai pertinentă şi mai limpede a întregii cazuistici – miza întregii afaceri judiciare întinse pe dura unui deceniu.

Între timp, însă, Ţara îmi dă impresia unei jucării uitate undeva dincolo de decorul confruntării. Prinsă, ca de atâtea ori, la mijloc, între orgolii marinăreşti cu iz de piraterie şi năbădăile unor conchistatori tineri, cărora, deşi perfect motivaţi în demersurile lor, par a-şi fi pierdut orice interes pentru o rigoare care, alături de un simţ al ordinii, conferă actului politic unica înţelepciune de care are atâta nevoie.