În urma eşecului la referendumul său constituţional, Matteo Renzi, preşedintele Consiliului de miniştri italian, şi-a prezentat demisia, luni dimineaţă, la Palatul Quirinal, sediul preşedenţiei. În cursul întâlnirii sale cu Sergio Mattarella (75 de ani), acesta i-a cerut amânarea despărţiiri de Palatul Chigi, până după votul legii finanţelor pentru 2017, pentru a nu lăsa Italia fără buget. Ori o asemenea lege nu poate fi votată mai devreme de 10-15 zile. În discuţie mai este şi ajutorul acordat regiunilor afectate de cutremurele din lunile august, septembrie şi octombrie. Şi, în fine, „salvarea” preşedenţiei semestriale a G7, care începe în ianuarie. O situaţie complexă, pe care impulsivul florentin este obligat moralmente să o accepte, chiar fără entuziasm, după ce „NU” la reforma sa constituţională s-a impus cu 59,9%. Pe de altă parte, Matteo Renzi îşi păstrează rolul de pivot în viaţa politică italiană el fiind secretarul de partid al principalei formaţiuni politice din Peninsulă, Partidul Democrat, cu 340 de deputaţi, rezultat în urma alegerilor legislative din 2013 şi şeful unei majorităţi care s-a lărgit. Niciun succesor nu şi-a făcut simţită prezenţa. În vârstă de 41 de ani, Renzi a realizat o carieră „fulgerătoare” devenind în zece ani, secretarul general al celui mai important partid italian şi preşedintele Consiliului de Miniştri. Dar ziariştii, chiar cei apropiaţi, se întreabă dacă este capabil de autocritică şi de renunţarea la aroganţă. Astăzi, începând cu ora locală 15.00, în mica piaţă din inima Romei istorice, Largo di Nazareno, se întruneşte comitetul director al Partidului Democrat. Discuţiile se anunţă mult mai complexe, într-un context internaţional, aşa um este el fiindcă „căderea” lui Matteo Renzi poate însemna şi cea a ultimului bastion al stângii europene. Este adevărat că n-a mai rămas mare lucru din fastuoasa social-democraţie de altădată a Bătrânului continent.
