Supărat de eşecul alegerilor legislative din 7 iunie a.c., care n-au mai permis partidului său (AKP), islamo-conservator, la putere din 2002, o majoritate parlamentară, preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, s-a aflat deunăzi, la Strasbourg, unde a vorbit miilor de partizani, reuniţi la un miting electoral, premergător alegerilor, şi apoi la Bruxelles. Luni, omul forte de la Ankara, în faţa preşedintelui Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, la prima sa vizită după doi ani, a dat tonul discuţiilor. Considerate “în cel mai bun şi potrivit moment“. Niciodată, de la sfârşitul războiului rece, rolul geo-strategic al Ankarei nu a fost atât de important. Şi chestiunea imigranţilor, dar şi cea a războiului din Siria, s-au aflat pe agenda discuţiilor. Poziţia frontalieră a Turciei, apărătoare a flancului sud-estic al NATO, contează enorm într-un moment al luptei contra Statului Islamic (SI) o prioritate a Occidentului. Evident că riscul incidentelor, de aviaţie, între aparatele de zbor ale Rusiei, care bombardează pe toţi rebelii, unii aliaţi ai Occidentului, este ridicat şi chiar luni a fost evitat un acroşaj între un F-16 şi un MIG 29, Vladimir Putin, declarând cum se ştie, susţinerea pentru regimul de la Damasc al lui Bashar al-Assad. La Bruxelles, într-o intervenţie televizată, Recep Tayyip Erdogan i-a cerut lui Putin “să nu piardă prietenia Turciei“, fiindcă violarea spaţiului aerian al Turciei, motivată prin “proastele condiţii meteo”, a generat două reprize de convocări ale ambasadorului Rusiei la Ankara, pentru “ferme proteste“. După declararea dezacordului său la raidurile aviaţiei ruse, Recep Tayyip Erdogan supranumit “noul sultan”, se află într-o poziţie, deloc indiferentă Uniunii Europene. De zece ani, Turcia a început negocierile de aderare şi integrare în legislaţia şi aquis-ul comunitar. Deşi procesul trenează, el rămâne deschis. În actuala criză a imigranţilor, provocată de războiul din Siria, Turcia şi UE se află pe “acelaşi vas”, afirmă Marc Pierini, fost ambasador al UE la Ankara. Turcia a primit 2 milioane de refugiaţi şi a cheltuit peste 8 miliarde euro cu întreţinerea lor. Din acest punct de vedere Recep Tayyip Erdogan se consideră, şi nu fără argumente, un model în faţa egoismului european. Şi-a reafirmat punctele de vedere şi în discuţiile cu Jean Claude Junker, Donald Tusk şi Martin Schulz. Deşi UE a propus ajutoare financiare via ONU, Ankara le doreşte direct. Bruxelles-ul mai stăruie pe măsuri comune contra “călăuzelor”, un business evaluat la 2 miliarde euro pe an, dar şi pe blocarea fluxului de imigranţi printr-o patrulare comună. Recep Tayyip Erdogan ţine, de bună seamă “asul” pe mânecă. În editorialul său din Hurriyet Daily News, Murat Yetkin îl prezintă pe Erdogan drept un “model”, ce combină islamul, democraţia şi creşterea economică. A marginalizat armata şi ţine să joace un rol diplomatic major în regiune. În faţa manifestărilor din primăvara anului 2013, liderul AKP, pe atunci premier, a devenit autoritar. Deriva n-a putut decât să se accentueze, după alegerea sa ca preşedinte al Republici în august 2014, cu 50,8% din voturi, din primul tur. Eşecul partidului său la alegerile legislative din iunie, când spera la o majoritate de două treimi, pentru a impune un regim prezidenţial, l-a dus în conflict cu guerilla kurdă (PKK), încurcat fiind de HDP (Partidul Democratic al Poporului), formaţiune pro-kurdă, legală, pentru prima dată cu 10% în alegeri. Totul risca să basculeze într-un război civil. Represaliile contra media s-au intensificat, vizat fiind marele cotidian Hurriyet. Un jurnalist de renume, Gadâr Gursel, de la Milliyet, a fost demis sub presiunea puterii. Bruxelles-ul s-a arătat îngrijorat de atacul la libertatea de expresie, dar nu a putut face mare lucru. Reticenţa a numeroase cancelarii europene (Paris-Berlin) la integrarea Turciei în UE se menţine, dar omul forte de la Ankara, simte că are un moment favorabil, de afirmare, care ar putea fi valorificat.
