Statul Islamic din Irak şi Siria, cunoscut de asemenea ca Statul Islamic din Irak şi Levant ori Statul Islamic, a apărut oficial în 2013, deşi geneza acestei organizaţii teroriste este legată de Al Qaida, acoperind zone întinse din Irak şi Siria. Iniţial s-a crezut că obiectivul principal al Statului Islamic era să devină pentru musulmanii sunniţi un stat religios, menit să-i protejeze oriunde s-ar afla. Dictatura lui Bassar al Assad în Siria, şi refuzul guvernului Nourri al Maliki, în Irak – doi lideri şiiţi –, de a-i reintegra pe sunniţi în structura vieţii politice irakiene, punând capăt persecutării lor de maşinăria politică de la Bagdad, au permis ca Statul Islamic să devină un model al terorismului, îngemănând războiul preventiv din Irak cu războiul civil din Siria. A fi şiit sau membru al vreunei secte apropiate, cum ar fi alauiţii şi aleviţii din Siria, seamănă foarte mult cu a fi fost evreu în Germania nazistă. Apoi căderea lui Gaddafi în 2011 a produs un vid politic pe care miliţiile triburilor rivale l-au umplut cu violenţă. Statul Islamic administrează un buget alimentat din exportul de petrol, taxe pe afaceri, vânzări de arme, funcţionând ca o corporaţie a terorii. Ceea ce Occidentul nu a luat în seamă, la vremea potrivită, a fost anarhia din nordul Siriei, din cauza războiului prin intermediari, finanţat de pletora de sponsori. Ostatecii deveniseră mărfuri preţioase. Ca în Libanul anilor ‘90. Triunghiul sunnit, la nord de Bagdad – Ramadi, Falluja şi Mosul – a devenit incubatorul insurgenţei sunnite jihadiste. Povestea este ceva mai lungă. Acum ne aflăm în faţa consecinţelor. Până în prezent coaliţia contra Statului Islamic din Irak, angajată după septembrie 2014, a refuzat să intervină terestru în Siria. Acum, se opinează – preşedintele francez Francois Hollande se va exprima astăzi pe acest subiect – că pentru a face faţă valului de imigranţi şi refugiaţi veniţi din Siria, primiţi cu generozitate de Germania, dar şi Suedia, trupele franceze trebuie să participe la sol contra Daech. Moscova, care susţine alături de Teheran, cu vigoare regimul de la Damasc, propune o coaliţie lărgită, aceasta urmând a cuprinde şi armata regulată siriană, pentru a lupta contra Statului Islamic. La rândul său, preşedintele Barack Obama s-a întreţinut vineri la Casa Albă cu regele Salamane al Arabiei Saudite, „chestiunea siriană” dominând discuţia. Despărţirea de preşedintele sirian Assad, ar fi o soluţie politică, neîmpărtăşită de Rusia şi sâmbătă 5 septembrie a.c. secretarul american de stat, John Kerry, s-a întreţinut telefonic cu omologul său rus, Serghei Lavrov, pentru a-i exprima „îngrijorarea SUA” faţă de un eventual angajament al Rusiei în Siria. Un articol din „Novaia Gazeta” semnala că trupele ruseşti sunt deja prezente în Siria, cu consilieri militari, în Lalaca lângă Statului Islamic. Cu numai o zi înainte, Vladimir Putin afirmase că este prea devreme a se vorbi de un angajament militar al Rusiei, în Siria, pentru combaterea Statului Islamic. În ultimele săptămâni consultările diplomatice s-au multiplicat în căutarea unor soluţii optime în Siria, şi în aceast sens menţionată poate fi întâlnirea tripartită, de la Doha, între şefii diplomaţiei americane, ruse şi saudite, miniştrii iranian şi saudit pentru afaceri externe fiind primiţi apoi la Moscova. Concluzia? Rusia şi SUA gestionează conflictul la porţile Europei. Şi după toate aparenţele, Rusia nu este problema, ci soluţia. Nu este exclus să considere Siria „o monedă de schimb” pentru reducerea sancţiunilor europene împotriva ei. Despre Anglia se spunea că nu are prieteni permanenţi, nici duşmani permaneţi, ci numai interese permenente. De ce nu s-ar spune acelaşi lucru şi despre Rusia?
