Camus şi nevoia de re-lecturi

0
50

Notam cu ceva în urmă faptul că, într-un moment în care lectura pare a-şi redefini forma şi rostul, în perspectiva chiar a abandonării funcţiei sale modelatoare seculare, în ce mă priveşte mă priveşte, m-am dedat relecturilor. Clasicilor, înainte de toate (de la epopeile hinduiste şi elene, la balzaciană „Comedie umană”, trecând prin romanul sud-american şi, fireşte, neocolindu-i pe uriaşii ruşi; Dostoievski in primis, dar şi Tolstoi.

Aşa am dat peste un text, cu titlul de mai jos, STRĂINUL adică, o insolită pagină din „Jurnalul” pe care îl oferă cititorilor săi scriitorul şi jurnalistul italian Roberto Saviano. Cum însemnările sale sunt cvasi-identice cu propriile-mi obsesii ivite în ceasurile re-lecturii operei lui Albert Camus, mi se pare instructiv să le ofer mai jos năzuind că ar putea iscodi şi pe alţii să arunce, ca pe o unealtă otrăvită, telecomanda, şi să se confrunte cu opera unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai ultimului secol.

(G.P.).

STRĂINUL ( II)

Camus e străin în toate privinţele. Înstrăinarea sa îl face cetăţean al reflecţiei continue. Şi când, în 1942, publică „Străinul” decide să ţintească asupra celei mai complexe teme: înstrăinarea omului de societate, de universul întreg. Inflexibila şi iremediabilă solitudine  a omului. Pe scurt, când citeşti „Străinul”, când citeşti despre protagonistul său faptul că absolut din întâmplare ucide un arab, când citeşti că totul se întâmplă din fatalitate, bagi de seamă că Camus a reuşit într-o întreprindere imposibilă: aceea de a descrie existenţa drept ceva ce se întâmplă. Şi a făcut-o nu ca om închis în demonii săi, nu ca om separat de lumea sa, ci ca om ce-şi trăieşte plenar viaţa şi cu toate acestea a înţeles că viaţa în definitiv se întâmplă, fără motiv, fără vină, pur şi simplu se întâmplă. În „Străinul” Meursault nu e Camus, ci e un om fără geografie şi fără coordonate: nu imoral, ci pierdut tocmai aşa cum scriitorul îşi imaginează omul vremii sale. Nu ne place Meursault, e apatic. Apoi, într-o caldă după-amiază are loc despărţirea noastră definitivă de personaj, în timp ce păşeşte pe plajă, cu soarele în ochi, are o ceartă cu un arab şi într-o dispută îl împuşcă, omorându-l. Meursault e arestat şi nu caută justificări. E condamnat la moarte şi nu caută mângâiere în religie. Meursault îl dispune pe cel ce se aşteaptă – aproape totalitatea cititorilor – o progresie a psihologiei sale în roman, pe cel ce ar vrea la un anumit punct să se trezească şi să urle către lume căinţa sa, să-şi explice motivele, să se justifice, să se apere. În schimb, firesc Meursault îşi acceptă condamnarea la moarte, dar nu pe motiv de conştiinţă; aşa cum n-a putut să-şi hotărască naşterea, la fel nu va putea să-şi hotărască nici moartea.

Am citit „Străinul” când eram adolescent şi încă de atunci am făcut  atunci o reflecţie ce a însoţit amintirea acelei lecturi. Am crezut că în înstrăinarea pe care Meursault – ca om – o trăieşte faţă de sine însuşi, faţă de umanitate, faţă de univers, ar fi şi un fel de uşurare. Am crezut că se iveşte – şi încă mai văd aşa, în faptul de a ne simţi străini, imposibilitatea de a simţi până la capăt povara responsabilităţii, fiindcă responsabilitatea este posibilă s-o simţim doar atunci când avem deplina percepţie, deplina conştiinţă a fiecărui gest, a fiecărei decizii. Dar dacă, în schimb, ceea ce ţi se întâmplă în mare parte are loc şi gata, o suporţi, dacă nu eşti tu agentul, ci doar incitat, atunci vei putea să trăieşti chinul şi urletele de ură vor putea să-ţi fie o companie plăcută. Solitudinea este cuşca în care toate reflecţiile lui Albert Camus au loc. Acea solitudine care e poate adevărata carte universală de apartenenţă la neamul omenesc.

Nu trebuie să credem că opera unui scriitor care înfruntă la sânge viaţa ar îngădui apoi nişte soluţii uşoare.

Exact invers, complexitatea vieţii e cea care îşi găseşte spaţiu în paginile lui Camus. Iar în „Ciuma” există un răspuns la „Străinul”, un răspuns care pentru cine îl iubeşte pe Camus era de aşteptat. Un răspuns care nu consolează, ci explică. Poţi să opreşti boala, dar nu rezolvi problema. În lume oricum se moare, oricum se suferă. Însă cine lucrează şi acţionează spre a salva, spre a curăţa, spre a vindeca poate nu va construi o lume mai bună, ci va ameliora lumea în care trăieşte. „Există frumuseţea şi există infernul celor oprimaţi, pe cât posibil aş vrea să rămân credincios la amândouă”. Camus a scris aceste cuvinte ce sună diferit de „Îmi iubesc mama şi dreptatea, dar între mama şi dreptate o aleg pe mama”, şi totuşi definesc acelaşi suflet şi un acelaşi mod de a simţi, de a vedea şi de trăi lumea. Sunt cuvinte care intră pe sub piele, pe sub unghii, gravate pe timpane.

Reprezintă pentru Camus coordonate, busola în viaţa sa şi în scrierile sale.

Şi sunt coordonatele pe care cititorul le deprinde în paginile sale. Coordonate ale unei navigări ce ne vor însoţi pentru toată viaţa.