Beţia Puterii şi turmentarea electoratului

1
246

Dacă Puterea îmbată, în varianta sa de drog devenită, în societatea „deschisă”, cum o numea filosoful italian Gianni Vattimo, preponderentă, aproape sistemică, cum altfel am putea defini spaţiul în care ea activează altfel decât unul al turmentării. Inutil să mai evocăm, ca probă intrată deja în mentalul nostru referenţial, tipologia celebrului Cetăţean căruia intratabilul Caragiale i-a conturat o identitate intrată în patrimoniul nostru comportamental cvasi-cotidian.

Ultimele mişcări de pe scena politică dâmboviţeană stau mărturie, şi ale acoperă o întinsă gamă de atribute înscrise într-o ipotenuză a răului, incluzând ridicolul şi derizoriul, făţărnicia şi ipocrizia şi etalând, ca unic principiu rezolutiv, cameleonismul, clădit, într-o voioşie de cabaret, pe reţeta unei făţărnicii concurenţiale.

O simplă etalare a mutărilor, inabil investite ca mutaţii (las cititorului sarcina disocierii semantice între cei doi termeni), nu doar că e simptomatică şi edificatoare, dar prin mesajele aiuritoare trimise în spaţiul public, „sparie”, cum ar spune bătrânul Miron Costin, gândul.

Înaintea altor consideraţii, cred că această ultimă săptămână post-electorală are toate şansele să intre în istorie ca una dintre cele mai controversate şi, într-un fel, dintre cele mai negre, concurând cu cele din îndepărtaţii şi vicioşii ani imediat postdecembrişti. Desantarea liberalilor – nu de la o logodnă, discutabilă ori nu, lucru care revendică alt tip de discurs şi alt tip de analiză – de la un program politic şi social asumat electoral cu doar un an şi jumătate în urmă a fost semnalul ce-a declanşat un conglomerat de mişcări browniene, în care, cu puţină intuiţie, am putea regăsi câte ceva dintr-o jihad, văduv însă de vreo conotaţie… sfântă.

Ipocrizia cea mai detestabilă, dar şi cea mai mascată sub falsa pretenţie a unei clarificări doctrinare, e de căutat în reclamarea poziţionărilor de natură ideologică. Nu-i aici locul unor analize de detaliu, însă mă mărginesc să semnalez doar câteva lucruri cam mereu şi cu o conspirativă grijă ignorate de către analiştii de toate culorile.

Primul se referă la istoria, pe cât de agresivă în schimbările ei de macaz pe atât de diversă în cromatica ideologică, a PDL-ului, un copil iliescian trecut într-un orfelinat stingher la început şi, apoi, închiriat de o alianţă care, în 1996, reclama o dreaptă departe de orice omogeneitate doctrinară. Metamorfozaţi, pe un parcurs ce-a culminat în aceşti ultimi doi ani, în unici şi „îndoctrinaţi” (la pas şi din calcul) anticomunişti, pedeliştii au uitat să-şi mai verifice în propriile rânduri oastea numeroasă de odrasle de activişti ori de aplaudaci, ca beneficiari ai unor poziţii călduţe, ai fostului regim ceauşist. Se uită, cu o amendabilă dar nu mai puţin detestabilă candoare, că partidul însuşi şi cu aportul decisiv şi în perfectă cunoştinţă de cauză şi-a făcut ucenicia doctrinară în cadrul socialiştilor europeni, dezavuaţi şi incriminaţi astăzi cu o patetică retorică.

Lăsând însă deoparte aceste chestiuni, cu toată povara lor trecută de-acum în istorie, şi revenind în spaţiul actual, ajuns dincolo de limita unor adevărate defecări, gustul precarului, al încropitului pe genunchi de „idei” şi de „programe” cu iz doctrinar e cu siguranţă o debranşare de la trebuinţele imediate şi de perspectivă ale Ţării.

Dreapta, pestriţă, simulată, livrată unor simulacre prea puţin ademenitoare, se confruntă cu o stângă acuzând din plin, chiar în aceste zile, un fel de năucire, de paralizie în urma loviturii promite de la liberali.

Şi de o parte şi de alta, cameleonismul, subsumat, în cazul ultimilor, unei cauzalităţi a… trădării, iar în ce-i priveşte pe social-democraţi, spaimei de a pierde privilegiul majorităţii, nu găsesc o explicaţie mai bună decât aceea a unei lupte oarbe pentru Putere, cu orice chip şi cu orice preţ. Fiindcă, în ce mă priveşte, nu văd, din perspectiva mai sus enunţată, nicio deosebire între Dan Diaconescu şi Elena Udrea, cu excepţia, fireşte, a unor detalii biografice de o infimă impedanţă. Populismul şi-l distribuie în doze egale, narcisismul aşijderea, ostentaţia averilor îi apropie, iar ceea ce-i desparte e constanţa paternalismului băsescian, lidera pmp-istă fiind, ce-i drept, un etalon al acesteia, pe când elodianul caracalean e campion la săritul în bărci, ignorând riscurile bălţilor cu prundul înnămolit prea la suprafaţă.

Rămâne, ca un balast sâcâitor, starea de turmentare a cetăţeanului, pe care niciunul dintre protagoniştii acestei maşinării stricate, care este politica autohtonă, nu dă semne de a o lua în seamă.

1 COMENTARIU

  1. Cetateanului oltean, turmentat sau nu, ar trebui sa i se interzica dreptul la vot. De zeci de ani voteaza doar cum i se dicteaza de mic, bere, cizma, galeata.Iar dumneavoastra, domnule Popescu sunteti tot oltean.

Comments are closed.