Nu e pace sub măslini

1
79

Istoria – ca o maestra vitae oricât de relativă se va fi dovedit această antică sentinţă în ultima sută de ani – câteva sfaturi, dacă nu chiar învăţături, tot ar trebui să ne fi lăsat. Printre acestea, poate cel mai important şi, din nefericire, cel mai ignorat constă în faptul că în orice conflict vinovaţii şi nevinovaţii nu se lasă distinşi, nici uşor, iar uneori deloc. Ecuaţia aceasta pernicioasă ascunde o alta pe care psihologia, cea individuală dar şi, cu un termen vetust, cea a… popoarelor, anume străvechea dar atât de actuala problemă dintre identitate şi alteritate. Aşa stând lucrurile, atunci când eul, ca funcţie egotistă, căzută într-un narcisism irecuperabil, nu doar că nu se recunoaşte în celălalt, ci îl clasează în dispreţul oricăror argumente pe poziţia de duşman. Fenomenul nu lipseşte nici în viaţa politică – unde de altfel manifestările sale se suprapun adevăratelor probleme . ci şi în spaţiul geopolitic. Asasinarea, în 1914, la Sarajevo, a unui prinţ austriac, n-a fost doar pretextul, de altfel extrem de real şi ca atare invocat, ci şi perturbarea aceleiaşi ecuaţii, în care funcţia dilematică oricât de căutată, nu subzistă ori n-ar trebui să subziste, fiindcă în formula, rimbaldiană (iată cum un poet genial a fost hărăzit s-o articuleze), „eu sunt celălalt” stă întreaga dialectică a unei umanităţi cu simţul nealterat al normalităţii.

Conflictul ruso-ucrainean (care nici n-a fost vreodată doar unul bilateral!) se cuvine analizat şi în perspectiva distincţiei mai sus evocate. La urma urmei, în potopul de analize şi de dezbateri, cu şi fără rezoluţii ori sancţiuni toate supuse unei rutine fără niciun orizont, nimeni, cu mintea întreagă şi cu judecata limpede, nu mai e în stare să distingă între vinovaţi şi nevinovaţi. Desigur, Putin şi camarila lui a ripostat, de o manieră disproporţionată şi indiscutabil peste limitele unor acorduri internaţionale. Poate şi de drept internaţional, mă abţin să mă pronunţ într-o materie pe care n-o cunosc. Dar a fost o ripostă la o provocare continuă şi belicoasă, întinsă pe lungă perioadă de timp.

Demonstraţiile de la Kiev, cu toată legitimitatea lor iniţială şi, până la un punct, legitimă, aveau să degenereze într-un conflict sângeros, în care, acum e limpede, ambele părţi au fost la fel de vinovate. Manipulate? Fără îndoială: de ambele părţi, ba chiar din toate părţile ce-au avut un interes, mascat ori la vedere. N-a fost – iar acum sunt mulţi printre „tribunii” posesori ai adevărurilor absolute care recunosc – doar opţiunea proeuropeană a unei părţi a ucrainenilor, chiar dacă „scânteia” de-acolo s-a aprins. A fost, apoi, incapacitatea, prostia a fost chiar un calificativ folosit chiar de ruşi, în frunte cu Putin, puterii, alese democratic, de la Kiev de a gestiona un conflict în forma unui dialog onest şi principial cu oponenţii săi. Însă incapacitatea ascundea, aşa cum s-a dovedit, carenţele unui regim profund corupt, ce nu mai avea decât în aparenţă, vreo legătură directă şi onestă cu proprii cetăţeni. Şi cu toţi cetăţenii, inclusiv ori mai ales cu cei care ţi-au dat votul. Cel puţin asta este aritmetica elementară a unei democraţii. Autentice şi care, deci, respectă şi se supune regulilor.

Departe de mine gândul de a justifica ocuparea armată a Crimeii de către o armată rusă care a procedat în cel mai pur stil invadator: o demonstraţie de forţă pe cât de agresivă pe atât de subsumate unei linii politice belicoase în care jocul unei provocări geostrategice n-a putut fi ascuns. Şi probabil că nici nu s-a dorit. La urma urmei, nici Putin, consiliat de generalii săi plictisiţi de confortul unor cabinete în aşteptare de evenimente, nu-şi mai puteau ascunde orgoliul imperial redeşteptat în faţa compatrioţilor confruntaţi cu nu puţine mizerii ale vieţii cotidiene.

Şi, iată cum, după săptămâni şi luni de joc de ping-pong între cancelarii minate de inerţii şi contaminate de interese diverse şi, uneori, antagoniste, în Ucraina, un război pe care mulţi îl cataloghează … civil, evoluează, ameninţător, cu mult peste limitele unei geografii anume.

Jocul – de orgolii – e, să fie clar, cu mult mai insidios decât pare: e al Puterii, dintre părţi care refuză să fie părţi, ci să reprezinte Totul. Ca mai totdeauna în istorie. Marile conflicte au început mereu în regiuni, strategice, fireşte, iar cine nu înţelege acest risc nu înţelege nici imensa provocare la care umanitatea ei este supusă într-un moment crucial al existenţei sale.

Sub măslini, Pacea nu poate fi cartelată. E a tuturor, ca părţi. Ori, aşa cum anticipam, ca faţete ale unei identităţi în care alteritatea nu se elimină. Se presupune.

1 COMENTARIU

  1. E o placere si , totodata ,o relaxare si o ….”imbogatire” a cunostintelor generale, sa citesc comentariile – editorialele Dvs si ale d-lui Mircea Cantar!! Ar fi IDEAL[si deosebit de util] ca sa avem mult mai multi astfel de oameni de presa in Craiova !!Felicitari ,din toata inima, pt articolele domniilor-voastre!!

Comments are closed.