In memoriam, Amza Pellea

Un act elevat de cultură, aseară la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, din Craiova, continuat astăzi la Băileşti, cu ocazia deschiderii Casei Memoriale „Amza Pellea”, un spectacol magnific, fără egal la nivelul ţării. În aceşti termeni elogioşi a definit distinsul critic de teatru, Marina Constantinescu, realizatorul tv a emisiunii „Nocturne”, într-un expozeu cald, aproape fascinant, întreg evenimentul. Acest tip de discurs, la prima vedere ar putea părea o idolatrizare a idiomaticului, dar în realitate a fost o expresie a convivialităţii, naturaleţii, amplasamentului intelectual, şi bunului gust, al distinsei prezentatoare. Consacrat unuia dintre cei mai iubiţi şi respectaţi actori români, neuitatul Amza Pellea (7 aprilie 1931 – 12 decembrie 1983) plecat din câmpia Băileştiului, pentru a cuceri celebritatea. Evenimentul de aseară, pregătit în prealabil, cum s-a văzut, a avut ţinută, prestanţă, asistenţă numeroasă, practic nu i-a lipsit nimic, niciun ingredient, pentru a se ridica la anvergura artistică a celui celebrat. Moderator a fost unul din studenţii „marelui Amza”, artistul Mircea Rusu, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, şi s-a poziţionat „la înălţime”. Alocuţiuni încărcate de emoţie au avut Oana Pellea, care de fapt a inaugurat spectacolul, mulţumind preşedintelui Consiliului Judeţean Dolj, Cosmin Vasile, şi directorului Muzeului Olteniei pentru renovarea integrală, respectând arhitectura caracteristică momentului construcţiei (1908) a Casei Memoriale „Amza Pellea” din Băileşti, Emil Boroghină (fost director al Teatrului Naţional, promotorul Festivalului “Shakespeare”), artiştii Rodica Mandache, Andrei Păunescu, Sergiu Cioiu, cu evocări realmente emoţionante. Îndrăgit, pe tot cuprinsul ţării, creatorul şi interpretul personajului „nea Mărin”, prin croiala sa luminoasă, înţelepciunea sa molipsitoare, ca o aromă a psihologiei oltenilor, actorul Amza Pellea a devenit prin expresivitatea clasică a oratoriei sale populare un seducător. Impresionant, prin umanitatea cordială, s-a impus atât în roluri grave (Mihai Viteazul, Decebal, Un comisar acuză, Osânda) cât şi în roluri de comedie (Nea Mărin miliardarul). A trăit doar 52 de ani, dar a fost hărăzit veşniciei. Filmologul Cristian Tudor Popescu, în cartea sa „Filmul surd în România mută” (Polirom, 2012) afirmă că pentru rolul lui Mihai Viteazul au fost supuşi la probe peste 120 de actori, pentru a i se încredinţa până la urmă tot lui Amza Pellea, starul verificat în Dacii şi Columna. Fireşte, filmul nu e viaţă, e imaginea vieţii din mintea unui regizor, dar pe marele actor l-a definit, hotărât lucru, identificarea cu istoria ţării, a oraşului natal, a Cetăţii Banilor, a Naţionalului craiovean şi a tuturor teatrelor româneşti şi platourilor de filmare. A jucat în peste 50 de filme „Nea Mărin miliardarul” fiind, se spune, cea mai vizionată peliculă românească. A debutat ca actor stagiar (1957-1959) la Teatrul Naţional din Craiova, pentru a reveni ca director, într-un context special (1973-1974), când s-a inaugurat actualul edificiu teatral şi urma să participe însuşi preşedintele ţării, secretarul general al PCR (care de fapt înjumătăţise investiţiile pentru acest lăcaş monumental). Ajunsese în Bănie într-o companie de frumoşi nebuni din promoţia sa (Silvia Popovici, Sanda Toma, Ghe. Cozorici, Constantin Rautchi, Dem Rucăreanu, Victor Rebenciuc) sub directoratul lui Manu Nedeianu (director adjunct Al. Dincă) şi sub îndumarea regizorală a prof. univ. Vlad Mugur. „Perioada craioveană a fost poate ce mai frumoasă din cariera mea, pentru că atunci m-am format”, avea să-i declare lui Ilarie Hinoveanu, într-un interviu pentru revista Ramuri (25 martie 1973, „O convorbire cu Amza Pellea”). Este perioada în care conducerea Teatrului craiovean conlucrează cu mari actori ai ţării (Olga Tudorache şi Toma Caragiu în primul rând), reînfiinţează „matineele şcolare”, valorifică montări de excepţie, precum Viaţa e ca un vagon (Paul Everac), Vrăjitoarele din Salem (Artur Miller), O scrisoare pierdută, Moartea Guvernatorului, Mitică Popescu de Camil Petrescu, spectacolul de poezie Glasul plaiurilor olteneşti (conceput şi realizat de Emil Boroghină). Nu s-a putut face uitat, încât poate, paradoxal, anii care au trecut de la săvârşirea sa din viaţă au fost răgazul necesar pentru a statornici unghiul potrivit pentru a-l pereniza fără jumătăţi de măsură. Căci prin anvergura personalităţii sale, prin prestigiul public, croiala artistică, de excepţie, a conferit profesiei de actor o relevanţă culturală, nu neatinsă până la el, dar absolut notabilă, prin priza excepţională la public. Impresionant de multe cronici au elogiat autenticile creaţii ale lui Amza Pellea. Cum am putea încheia o cronică a spectacolului magnific de aseară, decât prin nemuritoarele versuri, prin care Tudor Gheorghe îl cântă, îl plânge şi îl slăveşte necontenit, reamintite de acelaşi Emil Boroghină: „Amza suflet de haiduc / Se-ndulceşte frunza-n nuc / Şi de verde amărăciune / Lacrimile-mi cad pe strune / Mi se-ncheagă glasu-n gură / Ca sângele-n tăietură / Nea Mărine, Nea Mărine, strânge-ţi ceata călătoare / Şi pe sub pământ călare / Rotunjeşte-ţi căutarea / Până simţi pe funte marea / Munţii ţării-n pumnul drept / Şi Oltenia pe piept. În tonul întregului spectacol, care ar putea fi denumit „Amza a fost al nostru, ne-am aparţinut reciproc” concertul Orchesteri simfonice al Filarmonicii „Oltenia” dirijată de Edward Dabrowsky.