Îmi propusesem, în întâmpinarea anului în care deja am intrat, să nu mai scriu deloc, sau aproape deloc, despre ceea ce se întâmplă în spațiul politicii autohtone; n-a fost doar şirul de dezolări cumulate de-a lungul ultimilor ani, ci şi debranşarea media de la minimi parametri de deontologie şi de responsabilitate, ca să nu mai vorbesc de alunecarea ei în zonele lugubre ale unui dezmăţ generalizat. S-au adăugat, recent, lătrăturile elitiste ale câtorva jandarmi în pericol de-a fi scoşi de pe teren, reorientaţi brusc spre sugestii ordonate noului „Domn” laolaltă cu urletul „la puşcărie” (ca la moarte!) îndreptat împotriva actualilor guvernanţi, unicii vinovaţi de toate frustrările prin pustiul de timp post-ceauşist.
Nu intru în detalii. În democraţie, chiar dacă nu orice este îngăduit de vreme ce e vorba de un sistem de reguli, de norme, legiferate ori nu, dreptul la opinie primează. Şi chiar şi aşa „sanctificat”, împins peste limite, eşuează lamentabil în vadul noroios al unei bârfe. Mă intrigă, mai ales, campania dezlănţuită împotriva lui Victor Ponta căruia, după ce a renunţat public la titlul de doctor, i se cere condamnarea penală: puşcăria, eventual exilul şi, de ce nu, chiar… Canalul.
Nu de alta, dar oricum, „urmaş” de drept al tuturor deceniilor de comunism românesc, pe care, iată, l-a moştenit, îl întreţine şi-l continuă (sic!), ar merita, în opinia prea multor (post)dizidenţi – şi post-dataţi -, sacrificiul ce ne-ar scăpa în sfârşit de roşia stafie.
Nu intru în detalii, totuși, mai ales că alaltăieri, în prima zi după sărbători, Opoziţia ne-a oferit, cu aceeaşi gratuitate bicisnică, încă o probă de inadecvare politică la realitate. Prin cei doi lideri con-jugaţi ai noului PNL, s-a anunţat intenţia de doborâre a guvernului actual, vinovat, se înţelege, de a nu fi pus „deasupra interesului individual interesul colectiv”; şi, mai mult, pentru ca „agenda publică să fie cea care dictează proiectele de anvergură ale Guvernului PNL”.
Concis, limpede şi la obiect. De parcă ar mai valora astăzi vreun enunţ de acest gen; de parcă ar fi existat vreun guvern, în toţi aceşti douăzeci şi cinci de ani, care să nu fi promis aceleaşi lucru. Acceptând, fie şi ipotetic, ca serioase aceste enunţări programatice, nu-ţi rămâne decât un minim efort anticipativ spre a substitui miniştri pontişti cu cei vizaţi ori deja trimişi la încălzire din tabăra actualei opoziţii şi perspectiva se surpă automat. Cu Predoiu, la butoane, eventual cu Igaş la Interne, cu Ialomiţianu pe la Finanţe, Andreea Paul, la Economie, Costică Canacheu, la Cultură ori la Sănătate şi încă alţi reciclaţi, prin vreme, pe culoarele Puterii, te trezeşti cuprins de o frenezie, a lucrului bine făcut, că-ţi vine subit pofta de a merge la secţia de votare. Fiindcă, la urma urmei, chiar asta se cere: alegeri, anticipate, cu mai puţin de doi ani înainte de termen, dar cu o indiferenţă condamnabilă faţă de o societate traumatizată de instabilitate mai mult decât orice altceva.
Poţi accepta că, în politică mai ales, Puterea e un drog, că orice victorie electorală îşi are preţul şi decontul ei, că în Opoziţie, chiar dacă nu mori de foame nici n-ai tot accesul liber la… joc şi la jocuri. Nu ştiu cu ce program va veni actuala Opoziţie, cică se lucrează la el, dar liderii obsedaţi de „interesul colectiv” ce-ar lipsi guvernanţilor de-acum îl văd – profetic! – ca fiind în sfârşit medicamentul miraculos ce ne-a lipsit un sfert de veac. Asta chiar dacă aproape toţi au fost pe-acolo, mai mult la guvernarer decât în Opoziţie.
Oricât de expus criticilor noilor şi vechilor „dreptaci”, sugerez oricui mai conservă un strop de normalitate şi de luciditate să ia aminte la replica pe care Victor Ponta a dat-o intenţiei Opoziţiei de a declanşa, prin moţiune de cenzură, alegeri anticipate. Mi se pare un act nu doar responsabil şi convingător articulat, dar şi atent nuanţat chiar în perspectiva reîntoarcerii tuturor la treabă. Alternativa – desigur, viabilă – nu va ieşi din filele unei aventuri ce s-a subsumat, ani la rândul, sub sintagma schimbarea schimbării.
