Au trecut ani, nu puţini la număr, cu destule convulsii, şi cei care vor o ţară ca afară doresc neapărat şi un alt model de educaţie: finlandez, suedez, mai puţin francez, oricum nu un model românesc. Deşi şcoala românească, de-a lungul anilor, n-a fost deloc una neracordată spiritului european. A produs şi produce şi genii, care au luat cu asalt mari universităţi ale lumii, dar şi o masă cultivată, pe care o regăsim şi astăzi în majoritatea palierelor vieţii sociale, economice şi culturale. Opiniile experţilor nu ne îngăduie să elucidăm dacă un sistem, fie el şi nordic, încurajează de fapt creativitatea sau etica muncii. Opiniile sunt împărţite şi confuze. Reforma învăţământului, preconizată de actualul ministru al Educaţiei, e necesară –se spune- pentru că şcoala „va fi permanent depăşită de evenimente”, numai că în această logică şcoala e comparată cu… un blog. Nu are de ce a ţine pasul cu evenimentele. Nici cunoştinţele care trebuie asimilate nu se schimbă odată cu evenimentele, ne încredinţează Mirca Platon (Deşcolarizarea României, Ideea Europeană, 2020), un doctor în istorie 2012, la Ohio State University, redactorul-şef de la Convorbiri Literare, autor a mai multor cărţi prestigioase, a cărui expertiză nu poate fi pusă la îndoială. Eu cel puţin nu o pun. Transformarea reformei continue în proces de învăţământ e o viziune înfricoşătoare a unei ţări nesigure pe proiectul ei, cu un sistem de învăţământ contopit cu reţelele de telefonie mobilă sau de internet, la capătul cărora se află pe de-o parte copiii, iar pe de altă parte nişte roboţi/tutori virtuali sau mai rău nişte anonimi care îşi impun pe reţelele de fibră optică mizeriile care antrenează într-o derută generaţia de mâine. De 30 de ani avem dezbateri sporadice, la intervale de timp, fără nici o concluzie sobră, pertinentă şi durabilă. Paşii reformei, aşa cum se prefigurează, ar trebui să fie redefinirea scopurilor învăţământului în sensul societăţii deschise, urmată de reconfigurarea curriculei, rescrierea manualelor, schimbarea metodelor pedagogice şi încurajarea participării tuturor (părinţi, elevi, ONG-uri, anteprenori ş.a.m.d.) în iarmarocul educaţional rezultat. Scopul învăţământului, în sensul clasic şi al realismului naţional, trebuie reactualizat. Educaţia înseamnă formarea caracterului. Nu există educaţie în afara deprinderii de a trăi şi a acţiona conform unui set de principii. Sistemul de învăţământ clasic românesc îl obişnuia pe elev să acţioneze sistematic conform unui sistem de valori şi de principii, îl deprindea să opereze cu certitudine, dându-i astfel siguranţa de a asimila noutatea, mergând cu paşi siguri pentru că erau metodici, de la cunoscut la necunoscut. Rolul şcolii publice este acela de a sădi în elev sentimentul unui spaţiu cultural antropologic, epistemologic numit „acasă”. Şcoala nu ne poate lipsi de certitudini. Şcoala nu e un laborator experimental şi elevii nu sunt cobai. Rolul şcolii româneşti şi în context al şcolii doljene nu este acela de a pregăti proletari globali, fie ei şi ai tastaturii, ci de a forma generaţiile viitoare de români. Rolul şcolii este acela de a ne ajuta să construim şi perpetuăm un „acasă”, definit în termenii noştri. Prin urmare învăţământul românesc trebuie să aibă faţa întoarsă spre români, cu patrimoniul, interesele şi datele lor specifice, nu către interesele altora sau către ultimele trenduri ale globalizării. Rolul şcolii este acela de a ne ajuta să rămânem, să persistăm, să durăm. Sub acest semn, nedezvăluit, ar fi trebuit să înceapă noul an şcolar, şi nu puţini dascăli veritbili, din aleasă croială, gândesc în această cheie.
