Lecţia de istorie a lui Adrian Cioroianu

0
203

Istoricul Adrian Cioroianu, craiovean de loc, ştie carte, cum se spune, şi nu pentru că este universitar de ţinută cu un doctorat la Universitatea Laval din Quebec, ci pentru că a scormonit şi scormoneşte în arhive îngălbenite de colbul vremii, pentru a demonstra că există şi „istorie adevărată”, de care se îndoia Neagu Djuvara, şi nu întotdeauna o scriu doar… învingătorii. Ultima sa carte „A fost odată, ca niciodată. Partidul Comunist român (1921-2021)” este o frescă, o naraţiune fluviu ce cară la vale tot felul de evenimente riguros documentate, scrupulos interpretate, covârşitor din perioada de ilegalitate a partidului. Născut la 8 mai 1921, deci în urmă cu 100 de ani, eveniment despre care Adrian Cioroianu va insista pe larg în cartea sa „Pe umerii lui Marx” (Curtea Veche, 2005). În calitatea sa de editor, Adrian Cioroianu este anturat de un grup de mai tineri istorici (Mircea Burcea, Cristina Deac, Corina Doboş, Dumitru Lăcătuşu, Elis Pleşa, Liviu Pleşa) toţi la întălţimea maestrului. Adrian Cioroianu s-a aplecat asupra istoriei comunismului şi postcomunismului român, cu o detaşare, dar şi luciditate, realmente remarcabile, împrejmuindu-se de un spaţiu neutral ca aerul dintre geamuri. A probat imparţialitatea albinei care adună miere de peste tot, de toate felurile. Istoricul narează seducător şi incită într-adevăr la lectură. Într-un peisaj atât de plin de clişee, menţionează Adrian Cioroianu, datoria istoricului este să lupte împotriva acestora cu riscurile de rigoare. Sine ira et studio trebuie să rămână, indiferent de subiectul cercetării „deviza noastră de onoare”. Datoria unui istoric este de a nu uita nici cealaltă parte a baricadei, cea pe care în anii 1930 sau 1940 luptau o minoritate de oameni ce credeau în comunism şi într-o lume altfel, adică mai bună, creată după legile lui. Firul epic al cărţii e destul de consistent, opera e densă, suculentă, sclipitoare, viabilă. O premieră: Adrian Cioroianu face o corecţie realmente utilă vizând imprecizia formulării „România comunistă de până în 1989” ori, în realitate istoricii ştiu foarte bine că acesta nu a existat niciodată. Comunismul fiind ţinta spre care aceasta mergea, mânată din spate de Partidul Comunist. Ample referiri, cu o bogăţie de date, din presa vremii, dar şi din dosarele instanţelor de judecată, se fac asupra procesului celor implicaţi în greva de la Griviţa, începută la 17 iulie 1933 la Bucureşti. Prin sentinţa nr. 571, pronunţată pe 19 august 1933, Gheorghe Gheorghiu Dej a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, în vreme ce Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu erau condamnaţi pe viaţă. Strămutat la Craiova procesul a debutat pe 4 iunie 1934 şi prin sentinţa nr. 137 / 1 iulie, pedepsele au fost mai mici, decât cele stabilite în procesul de la Bucureşti. Astfel Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu au primit câte 15 ani de muncă silnică, iar Gheorghe Gheorgiu Dej, alături de Chivu Stoica, Ghe. Vasilichi şi Marin Ionescu, câte 12 ani fiecare. Gheorghiu Dej a fost găsit vinovat de comiterea unor infracţiuni contra liniştii publice pe timp de asediu şi mai ales pentru „provocarea la rebeliune”. Încarceraţi în penitenciare de maximă siguranţă (Aiud, Doftana, Ocnele Mari) făptaşii au revenit în libertate abia în august 1944. Printr-un decret regal din 26 iunie 1933, 137 de persoane implicate în înăbuşirea grevei aveau să fie decorate cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă”. Ana Pauker a fost judecată tot la Craiova şi a primit 10 ani de închisoare; Alexandru Moghioroş 9 ani ş.a.m.d.. Nicolae Ceauşescu a fost arestat şi condamnat la 2 ani de închisoare într-un moment în care opţiunea sa politică era clar definită, deşi e greu de spus dacă era irevocabilă. Aproape toţi adepţii comunismului interbelic au avut de a face cu autorităţile într-un fel sau altul. Este observabilă o gradare a represiunii. Nicolae Ceauşescu a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni de închisoare pentru că avea asupra sa broşuri de propagandă comunistă şi pentru că participase la o întrunire în casa unui ţăran unde se discutase politică. Puteau aceste fapte să răstoarne ordinea de stat? Regimul politic a fost răsturnat, iar resorturile intime ale societăţii rupte, doar odată cu pătrunderea armatei roşii în România. Nicolae Ceauşescu a ajuns la Doftana pe 20 ianuarie 1937 şi a fost eliberat la 8 decembrie 1938. Sentinţele date, viu comentate în presă, în sensul că erau exorbitante în comparaţie cu cele din procesul Skoda, atestă că mentalităţile vremii erau puternic caracterizate de sentimente anti-comuniste. În 1936-1937 guvernul Tătărăscu decisese să fie aduşi la Doftana toţi deţinuţii politici. Şi astfel în închisoarea de lângă Telega au ajuns Vasile Luca, Al. Moghioroş, Al. Drăghici, Ana Pauker, Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, încât din a doua jumătate a anului 1937 aici s-au aflat mulţi din viitorii lideri ai României comuniste. Prin legea Mârzescu, după numele lui George G. Mârzescu, ministrul din epocă al Justiţiei, activitatea fracţiunii comuniste era interzisă. Autorii cărţii atrag atenţia asupra unui aspect: liderii PCR nu i-au uitat pe aceia care îi aruncaseră pentru ani grei în temniţă. La sfârşitul anilor 1940 după arestarea foştilor comisari de siguranţă, a urmat… prăpădul. Politicianul veteran Constantin Argetoianu, care îşi exprimase punctul de vedere asupra pericolului reprezentat de mişcarea comunistă la 22 iunie 1936, când îşi asumase meritul stârpirii pentru 10 ani a „mişcării” va ajunge şi el la Aiud (7 ani condamnare) unde îşi va găsi sfârşitul. Relevantă în cazul justiţiei aplicate comuniştilor în interbelic este discuţia legată de fapta în sine sau pericolul social reprezentat de acesta. De regulă unele din poveştile cu tâlc relatate de Adrian Cioroianu, în cărţile sale, se termină cu o morală. De data aceasta, cititorul este lăsat să o tragă singur.