Novak Djokovic, divinizat în Serbia!

Finala pentru titlul olimpic la tenis masculin a fost un clasic al anilor 2020, şi la capătul ei sârbul Novak Djokovic, cel mai bătrân campion olimpic la tenis (37 ani) a obţinut titlul jinduit de 16 ani, pentru a-l oferi ţării sale. În acelaşi registru, al unei obligaţii morale, faţă de ţara căreia îi aparţine, îl regăsim, ca performanţă şi discurs, şi pe înotătorul român David Popovici. Cel care a adus ţării două medalii, din care una de aur şi a rostit multe vorbe pline de înţelepciune şi bun simţ, care n-ar merita ocultate. „Pentru ţara mea” o sublimă combinaţie de rigoare patriotică şi cordialitate. Citatul nu place multora, fiindcă noi cultivăm alte afinităţi, unele chiar suspecte, şi faţă de cei care nu dau doi bani pe ţara lor. Patriotismul, să ne înţelegem, nu este un exerciţiu de retorică. Fie el ponderat, cu presupusul respect pentru grupurile etnice care convieţuiesc, patriotismul îşi are locul lui, pentru a marca diversitatea umanului, alături de toleranţă şi respect faţă de celelalte grupuri etnice, cultural-lingvistice. Ca şi David Popovici, Novak Djokovic s-a aflat în finala cu Carlos Alcaraz, „în misiune”. Şi la finalul unei partide, cu destul suspans, care a durat aproape 3 ore, pentru două seturi, pe parcurul căreia a salvat eroic 9 puncte de break în primul set, a izbândit. Sârbul, cu o salbă de trofee, visa să ofere ţării sale, repet ţării sale, un trofeu olimpic. Şi paradoxul este că a reuşit, într-un moment în care venea după o recuperare rapidă, în urma unei operaţii la genunchiul drept, în faţa celui care avea un avantaj psihologic, în duelul direct, prin victoria de dată recentă la Wimbledon. Pentru canalul american NBC, Novak Djokovic a reuşit să rezume tot ce era mai important în acel moment în doar două minute. „Nu ştiu să descriu, sunt copleşit de emoţie, sunt mândru, fericit… Mă bucur că am putut lupta pentru medalia de aur pentru ţara mea. Cel mai mare succes, deşi am câştigat tot ce poate fii câştigat”. „Este suficient?”, a întrebat jurnalista Brittney Jurton, iar „Nole” a zâmbit şi a spus: „Cred că da”. Novak Djokovic a jucat meciul vieţii pentru Serbia lui şi i-a adus „aur”. O medalie pentru ţara sa a dorit cu ardoare şi Alcaraz. S-a resemnat la gândul că mai are timp. Presa din Belgrad este în extaz, după cele declarate de Djokovic. Preşedintele ţării, soţia acestuia, fiul, l-au felicitat fiecare. Dar cine nu l-a felicitat, actriţa de la Hollywood, Sharon Stone i-a trimis un mesaj emoţionand şi puternic, sub fotografia care topeşte şi cele mai reci inimi, cea în care îşi îmbrăţişează în lacrimi fiica, Tara. Actorul Matthew McConaughey prieten al lui Nole, Elon Musk, baschetbalistul american Le Bron James şi atâţia alţii, au ţinut să-l felicite pe eroul Serbiei. Impresionaţi de patriotismul nativ al eroului lor. Mişcaţi. Cum poate n-am fost noi după cele spuse cu sobrietate şi o maturitate impresionantă, de David Popovici. Se va spune, ştiu asta, fiindcă am găsit-o în ceea ce citesc, că românul e când Hagi, când Nadia Comăneci, când Ţiriac, când Brâncuşi, când Mircea Eliade şi epuizat de atâtea performanţe el adoarme în cele din urmă obosit dar mândru. A învins pe toate fronturile. Nu trăim, este adevărat, de pe urma altor români, dar nu vom avea respectul altora, dacă nu vom fi „irigaţi”, animaţi, în tentativa unor merite proprii de isprăvile lor, de combustibilul lor energizant. Nu suntem un clopor de babuini fără trecut, fără viitor, fără naţie. Nu suntem în zdrenţe, cu mâna întinsă la colţul Europei, nu suntem o zdreanţă morală a Europei, suntem români şi n-ar trebui să ne părăsească, în nicio împrejurare, acest sentiment nobil al apartenenţei. Pe care mulţi…