Pase scurte / Pase lungi: Când spiritul oltenesc este o amintire

Ceea ce a avut, dincolo de har, Craiova fotbalistică a anilor 80, conferindu-i distinctă personalitate, a fost acel inegalabil „spirit oltenesc” –autentic- de a nu se înficoşa în faţa nici unui adversar de calibru european. Şi ce echipe au evoluat pe fostul „Central”! Au fost şi eşecuri, nu puţine, dar şi răsunătoare succese. Genunchii nu au tremurat niciodată. Fiindcă determinarea era organică. Acel spirit de comando trebuia conservat cu sfinţenie, ceea ce din păcate nu s-a întâmplat. Generaţii noi de jucători, nu la fel de dotaţi, au îmbrăcat tricourile Craiovei, omiţând că ADN-ul propriu acestui club, de care trebuie să fi impregnat, presupune înainte de toate şi devotaţiune fără egal, până la sacrificiu, dar şi încredere deplină în propriile disponibilităţi, necesare autodepăşirii. În fine, nu o să ne lungim cu vorbele mari. Într-o declaraţie de rutină mijlocaşul craiovean Alexandru Mateiu (30 ani) după o evoluţie modestă şi-a exprimat irepresibila admiraţie pentru fundaşul central Paolo Vinicius de la CFR Cluj. Neîndoielnic, un matur jucător, sigur pe sine, cu bună tehnicitate, autorul golului egalizator din min. 63, la o fază fixă, când a beneficiat şi de un marcaj larg. Fireşte, Sandu Mateiu poate declara ce doreşte, importantă pentru suporterii echipei din Bănie fiind prestaţia sa în teren. Şi a fost cum spuneam anemică. Chiar ştearsă, mână moartă în multe momente. Şi acum o amintire –nemuritoare- una dintre multele, care încarcă o istorie densă a clubului alb-albastru: la 2 octombrie 1985 Universitatea Craiova, în primul tur al Cupei Cupelor, primea pe teren propriu pe AS Monaco (2-0 în primul meci), o gomoasă echipă din Hexagon, ce cuprindea în componenţă pe Jean Luc Ettori, Manuel Amoros, Bruno Bellone, Bernard Genghini –toţi internaţionali francezi, campioni ai Europei-, ivorianul Yousouf Fofana, internaţionalul iugoslav Nenad Stojkovic şi Claude Puel. Antrenor: Lucien Muller, fost mare jucător. Deşi lipsită de aportul lui Rodion Cămătaru, accidentat la Piteşti de fundaşul Ştefan, (ce fault oribil, rămas nesancţionat!) şi Sorin Cârţu, în convalescenţă, Craiova încheia socotelile magistral: 3-0 şi o magnifică calificare. Cu un atac format din Pavel Badea (18 ani), Marian Bâcu (min. 77 – pen.) şi Gheorghiţă Geolgău (min. 19, 82), toţi fabuloşi de-a dreptul. Defensiva Craiovei (Negrilă, Tilihoi, Ştefănescu, Ungureanu) nu permitea nici cu acatist la biserică adversarilor să se apropie în poziţie de şut. Nici unul în declaraţiile după meci n-a evocat starurile monegasce. Şi nici nu avea 12.000 de dolari pe lună. Fiindcă lumea s-a schimbat. În turul următor Craiova s-a înfruntat cu echipa lui Valeri Lobanovski –Dinamo Kiev-, care juca fotbalul secolului următor (2-2 şi 0-3). Dar şi Atletico Madrid, în finala competiţiei, a primit tot 3 goluri. Sentimentele adânci şi puternice nu cer detalii, n-au neapărat logică şi „cadru adecvat”. Ataşamentul suporterilor are continuitate. Şi l-am văzut şi admirat şi de această dată. Fiindcă el, ataşamentul suporterilor din Bănie, este fără egal în fotbalul românesc. E nebun. Şi obligă, atunci când îmbraci tricoul Craiovei. Dacă cea mai serioasă motivaţie, menită să ne facă direct campionii ţării şi să ne ducă pe culmile entuziasmului, atât a produs cât am văzut cu ochii, n-avem motive să ne îmbătăm cu apă rece.