La 6 august, Biserica lui Hristos prăznuieşte Schimbarea la Faţă a Domnului. La început, praznicul amintea de sfinţirea bisericii ridicate de Sf. Împărăteasă Elena pe Muntele Tabor, chiar pe locul în care Domnul s-a schimbat la faţă sub ochii ucenicilor Săi, Petru, Ioan şi Iacov. Sărbătoarea este menţionată în documente din prima jumătate a secolului al V-lea şi până în secolul al VIII-lea era generalizată în tot Răsăritul.
În ultimul an al propovăduirii Sale, pe un drum din părţile Cezareei lui Filip, Hristos îi întrebase pe ucenicii Săi cine cred oamenii că este El. “Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci”, au răspuns ei. Dar pentru că voia să afle răspunsul de la ei, cei aleşi să dea mărturie despre El în lume, i-a întrebat: “Dar voi cine credeţi că sunt?” Un mic fulger sufletesc l-a făcut pe Simon Petru să spună: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Atunci Iisus i-a zis: “Fericit eşti, Simone, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, cel din ceruri.” Şi le-a cerut o făgăduială greu de ţinut: să nu spună încă nimănui că El este Hristos.
Soare şi Zăpadă pe Muntele Tabor
“După şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt. Şi s-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele”, istoriseşte evanghelistul Matei, “iar veşmintele Lui”, ne spune evanghelistul Marcu, “s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada. Şi li s-a arătat Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Iisus.”
Pentru că ziua răstignirii Sale era aproape, Hristos voia să întărească credinţa ucenicilor în El, ca ei să poată privi până la capăt ce avea să fie pe Dealul Golgotei. Şi dintre cei doisprezece a ales numai trei: pe Petru zis Piatră şi pe Iacov şi Ioan, numiţi Fiii Tunetului, fiindcă ei se tulburaseră cel mai mult când le vorbise despre patimile Sale şi fiindcă El însuşi a poruncit prin Moise ca “în spusa a doi sau trei martori” să stea tot adevărul. Deci trei martori sunt de ajuns. După ce urcară împreună pe munte, Iisus se depărtă puţin şi începu a se ruga îndelung. Deodată chipul Său străluci ca soarele, iar veşmintele se făcură albe ca zăpada ce scânteia în soare. Istoviţi de urcuşul muntelui, ucenicii căzuseră într-un somn adânc. Când se treziră, în slava de raze albe de pe Tabor, văzură lângă Învăţătorul lor doi prooroci ai Vechiului Legământ, Moise şi Ilie, înveşmântaţi şi ei în aceeaşi lumină. Duhul lor se tulbură din nou, iar mintea lui Petru, neştiind pe ce cale să apuce, gândi că ar fi bine să facă acolo trei colibe, una pentru Domnul, alta pentru Ilie şi alta lui Moise. Dar nu apucă să-şi termine vorbele că un nor îi umbri, şi din nor un glas le spuse: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi.” Spaima le cuprinse toată fiinţa şi îi doborî cu feţele la pământ. În timp ce norul se risipea uşor, Moise şi Ilie dispărură, iar cei trei ucenici, ridicându-se, văzură chipul lui Hristos aşa cum îl ştiau ei. Şi coborând de pe munte, Iisus le porunci ca nimănui să nu spună ce văzuseră, decât după ce El va învia din morţi.
De multe ori Domnul îşi arătase puterea Sa dumnezeiască, pe Tabor însă, Petru, Iacov şi Ioan au fost martorii celei mai măreţe privelişti din istoria mântuirii. Chiar dacă nu au înţeles prea bine de ce nu trebuia încă să le vorbească şi altora despre această măreţie, ei au păstrat tăcerea, dar nu vor uita niciodată ce le fusese hărăzit să vadă. Ioan, ucenicul cel iubit, care va rămâne la piciorul crucii Domnului până la sfârşit, va scrie: “Şi am văzut mărirea Lui, mărire ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr”, iar Petru îşi va aminti şi el: “Noi am văzut slava Lui cu ochii noştri.”
