Despre film, teatru şi despre viaţă

0
104

Numele cineastului portughez Manoel de Oliveira e, pe cât îmi dau seama, prea puţin cunoscut la noi, cu excepţia, probabil, a cinefililor de vocaţie. Şi, totuşi, în întreaga lume e cunoscut, apreciat, iubit şi disputat alături de monştri sacri ai celei de-a şapte arte. Mai aproape, cred, de solitarul suedez Ingmar Bergmann şi de insolitul Michelangelo Antognoni decât de vrăjitorul Fellini ori de „fantasticul” Luchino Visconti, realizatorul capodoperei „Francisca” care încheia, în 1981, impunătoarea teatrologie începută cu zece ani înainte prin pelicula „Trecut şi prezent”, s-a stins din viaţă zilele trecute la venerabila vârstă de 106 ani.

Se spune că şi-a respectat întrutotul promisiunea avansată repetat prin ani de a lucra până în clipa finală a unei existenţe mai curând monotone, dacă luăm în calcul faptul că a realizat aproape 60 de lung-metraje, ca să nu mai vorbim de documentare, de cărţile şi de studiile distribuite între vocaţia cinematografică, pictură (critici parizieni n-au ezitat să-l considere şi un mare artist plastic) şi activism social, mai ales de natură educaţională.

S-a născut în 1908, la Porto, într-o familie înstărită de industriaşi, însă de copil s-a legat de desen şi de cinema. Mare amator, în copilărie şi în adolescenţă, de sport, a făcut studii în şcoli iezuite, s-a deplasat, în anii 20, în Germania spre a deprinde abc-ul cinemaului, apoi s-a dedicat documentarelor, pe care  nu le-a părăsit niciodată şi, în plus, o particularitate a sa, printre atâtea altele, a constat în faptul de a fi realizat majoritatea faimoaselor sale pelicule după vârsta de şaizeci de ani.

Va reveni în Germania, în 1955, spre a-şi perfecţiona tehnicile filmului color, dar mai ales fugind de regimul dictatorial al lui Salazar, revenind acasă, după perioade de sejur parizian bogat în prietenii şi în boemă artistică, dar şi după căderea dictatorului, în 1970.

Reputaţia internaţională în cinema începe în anii 60, când i se aduce un omagiu la Festivalul internaţional de la Lucarno, din Elveţia, apoi o prezentare a filmelor sale va avea loc la Cinematheque a lui Henri Langlois, la Paris, în 1965.

După teatrologia mai sus amintită şi în care accentul tematic cade pe vicisitudinile existenţiale generate de binomul iubire-moarte, interferând deseori cu veritabile parabole analitice ale copilăriei, tinereţii şi, mai ales, ale bătrâneţii, gloria sa atinge apogeul în anii 80, când deja Oliveira atinsese vârsta unei senectuţi asumate cu un neobişnuit simţ al autoironiei. În fapt, i-a plăcut să se joace, ca să spunem aşa, de-a… nemurirea, prevestindu-şi patriarhatul vârstei. A câştigat, printre altele, două premii Leul de Aur la Mostra de la Veneţia, în 1985 şi 2004, iar în 2008 i s-a decernat Palma d’Ore la Festivalul de la Cannes.

La împlinirea vârstei de 105 ani, anul trecut, deci, a revenit la Veneţia, pe care a dorit, de data aceasta, s-o omagieze el însuşi, cu o stranie peliculă, pe cât de experimentală artistic, pe atât de atinsă de un filon autobiografic, „Bătrânul din Restelo”, filtrat printr-o spumoasă autoironie.

Nu i-am văzut decât două dintre filmele sale: „Francisca”, unanim considerat printre cele mai mari realizări ale cinematografiei mondiale, şi „Divina Comedie”. Primul e fruct al colaborării sale cu marea şi congeniala sa concitadină, prozatoarea Agustina Bessa-Luís, ea însăşi cu o existenţă învăluită în legendă.

Am urmărit, cu vreo 15 ani în urmă, o convorbire tv. între Oliveira şi Augistina Bessa-Luis, de aproape două ceasuri, uluit de întinderea culturală a lor, de capacităţile disociative excepţionale: două conştiinţe critice ale epocii lor situate mereu în complementaritate. Aşa se explică de ce, cu excepţia filmelor ale căror scenarii i-au aparţinut lui, Oliveira a preferat să ecranizeze romane ori povestiri ale glorioasei sale contemporane.

Geniu al detaliului pictural, filmele sale sunt interogaţii asupra condiţiei umane, filtrate prin ochiul magic al unui artist cu geniul plasticităţii. În „Divina Comedie”, de pildă (care n-are nicio legătură directă cu capodopera dantescă, gândită mai curând ca o replică), fiecare decupaj imagistic are valoarea unui tablou de artă, acoperind toată istoria genului, din moment ce ecranul se umple de grupuri statuare în confruntare cu grădina gemând de coroanele palmierilor, ori de interioare concurând naturile moarte ale unor maeştri consacraţi. Nu mai puţin straniu e faptul că, în decorul unui sanatoriu de nebuni în care 10 protagonişti îşi dispută „filosofia” lor despre viaţă, aproape toate replicile sunt împrumutate din Biblie, din Dostoievski şi din Nietzsche.

Cum se vede, uneori, şi filmul bate viaţa. Ba chiar şi istoria. Şi nu-i niciun regret în asta.