S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul de ieri, în forma a două concluzii cu titlu de ipoteză și, deopotrivă, cu un accent de tristă premoniție: „o revigorare a unei drepte extinse doctrinar spre o vădită tendință de extremism” și, pe de altă parte, ascensiunea populiștilor din formațiunea Cinque Stelle ce-ar putea ocupa întâia poziție în topul preferințelor alegătorilor”.
Rezultatele în curs de confirmare sunt încă și mai surprinzătoare decât anticipările noastre conturând fără putință de tăgadă o realitate fără precedent, în toată istoria post-belică a Italiei și, mai grav, în Uniunea Europeană. Această realitate e reductibilă, în principiu, la dificultatea constituirii unui guvern legitim cu o majoritate aptă să obțină un consens în noul Parlament, motivele principale fiind datorate, pe de o parte, incompatibilităților doctrinare și, mai ales, promisiunilor asumate ante-scrutin de refuz al vreunui compromis în baza a ceea ce s-a desemnat prin expresia „coaliții contra naturii”.
În ce constă marea sfidare a acestor alegeri? Primul – și singurul lucru pozitiv – îl reprezintă masiva afluență la vot, un 74 la sută, cu doar 1 la sută mai puțin decât la alegerile din 2013. Lăsând de o parte procentajele, prea abstracte spre a fotografia mai exact viitorul cadru al legislativului, distribuirea voturilor ar fi, fără posibile schimbări majore, următoarea:
– la Camera Deputaților, pragul pentru a întruni marja încredințării sarcinii formării unui guvern e de 315 parlamentari și nicio coaliție ori formație nu îl atinge (coaliția de centru-dreapta ar avea 252, mișcarea Cinci Stele 235, iar PD, cu sateliții săi, doar un minim istoric de 115.
– la Senat, pragul e de 158, iar coaliția de centru dreapta ar avea 134, Cinci Stele 114, în timp ce democrații lui Renzi, plus posibili aliați, un (alt ) minim istoric de 51 de fotolii.
Oricum ar fi și orice ar mai surveni până la încheierea oficială a numărării voturilor, situația rămâne dramatică, ceea ce i-a determinat pe cei mai mulți analiști, prestigioși universitari și gânditori din Peninsulă să anticipeze dimensiunea unei catastrofe (un veritabil cutremur politic într-o țară încercată seismic în ultimii ani); mai mult chiar, printr-o retrospecție a întregii perioade postbelice, avansându-se ipoteza nașterii celei de-a Treia Republici, ca stadiu al unei restructurări de fond a politicii din Peninsulă.
Explicațiile, contradictorii și confuze, ce continuă să anime dezbaterile mediatice – și, cu siguranță, nu se vor opri în săptămânile următoare, fie și fiindcă se estimează că tentativele de tranșare în privința unei majorități parlamentare, de-acum în mâinile Președintelui Mattarella, vor fi de lungă durată – pot fi subsumate câtorva evaluări cât se poate de sintetice.
Electoratul italian, în majoritatea sa, a ținut să premieze populismul, atât cel de extremă dreaptă (al Ligii unui Matteo Salvini narcisist, autoproclamându-se viitor premier încă în sloganul propriei formații), cât și pe cel antisistem, al Mișcării Cinque Stelle, unica formațiune net victorioasă, depășind pragul de 30 la sută.
Ce resorturi au făcut posibilă o astfel de preferință? Cât se poate de succint, promisiunile unei altfel de politică, în fapt, o antipolitică, așa cum și-au definit-o programatic încă de la început, pentastellati lui Beppe Grillo și Luigi Di Maio, cucerind o majoritate confortabilă în Sudul mai sărac și mai mereu uitat ori ignorat printr-o lungă și proastă tradiție; în cel privește pe Salvini și Liga sa, belicoasa campania anti-migratorie și anti-europenistă, sub sloganul, nu mai puțin populist și nu fără reverberații naționalist-șovine, „Prima gli italiani” („Mai întâi, italienii”).
Necunoscutele nu se opresc însă aici. Înainte de toate, e de reținut „sinuciderea” stângii (a lui Renzi obligat la demisie, dar și a învechiților camarazi de arme încă și mai perdanți, întrucât rămași în afara jocului politic, în frunte cu D`Alema, categoric învins prin vot nominal). În al doilea rând, eșecul lui Berlusconi, forțat, de scor, să-i recunoască lui Salvini nu doar poziția de leadership, ci și, în condițiile reușitei unei majorități, pe cea de viitor premier.
Însă simpla ipoteză a unui guvern leghist cu un premier precum Matteo Salvini dă încă în faza de ipoteză fiori nu doar Italiei ori a unei încă lucide și responsabile părți a ei, ci și în Europei și, în primul rând, instanțelor de la Bruxelles.
Cât despre metafora din titlu, de neagră seară a Europei, ea nu putea să parvină decât de la o campioană a antieuropeismului, Marine Le Pen, într-o felicitare adresată cui altcineva dacă nu tovarășului său de credință Salvini? Cât despre cincisteliștii lui Di Maio, anti-sistem și anti-europeniști și ei, cine altcineva îi putea gratula pentru succes la închiderea urnelor decât amicul lor de credințe, controversatul englez Nigel Farage? De parcă, privind și de o parte și de alta, ipoteza, sfios sugerată de câțiva lideri de la Bruxelles, a unei posibile Italexit, n-ar fi chiar o năstrușnicie. Ar fi însă, cu certitudine, un faliment, dacă nu falimentul însuși al acestei Europe Unite.
