Nu m-am hazardat niciodată în dezbaterea despre locul, posibilitatea şi legitimitatea geniului în societate şi, în general, în lume. Încă de pe vremea primei tinereţi, mi-a displăcut lejeritatea cu care, mai ales în mediile ceva mai particulare ale literaţilor, atributul acesta strangula orice efort evaluator. Astfel, de la Vasile Cârlova şi până la un poet mediocru, dar „popular” în opinia publică a concitadinilor săi dintr-un oraş de provincie, absenţa unei minime expertize interpretative era repede salvată de uzul cuvântului „geniu”.
Îmi amintesc şocul pe care mi l-a produs prin anii uceniciei mele în ştiinţele umane o afirmaţie, altminteri intrate în circuitul public, al lui George Enescu, potrivit căreia geniul ar reprezenta doar unu la sută, restul rămânând în seama trudei neostoite. Mai târziu, citindu-l pe Ortega Y Gasset, mi s-a părut a fi descoperit şi o ipoteză complementară a spusei enesciene, completându-mi, astfel, un răspuns posibil la întrebarea vizând secretul unei mari personalităţi creatoare. Gânditorul spaniol definea omul, împlinit spiritual, ca fiind, dacă îmi amintesc bine, el şi circumstanţele sale existenţiale. Şi istorice. El, în context, ar reprezenta ceea ce la un palier comun considerăm a fi datul (zestre genetică şi tot ceea aceasta îşi asociază), iar circumstanţele ar fi toate împrejurările prin care un parcurs biografic se derulează.
Mărturisesc că am luat cunoştinţă abia recent de existenţa matematicianului nostru, profesorului Florian Colceag, şi al unei instituţii (Institutul Român pentru Studii şi Cercetări Avansate Gifted Education) pe care o conduce. Iniţiativele şi eforturile domniei sale în promovarea excelenţei în rândul tinerilor dotaţi din ţara noastră îmi apar nu numai de o acută actualitate acum, ci şi o alternativă aproape terapeutică pentru depăşirea condiţiei precare în care continuăm să ne aflăm în aceste ultime decenii de istorie în derivă.
Consecvent cu reticenţa pe care o evocam ca premisă, la începutul acestui demers, nu calificarea (în forma unui fel de „vânători”) unor „genii” constituie adevărata miză a unui astfel de program cu valenţe ale unei pedagogii insolite, ci transformarea excelenţei într-o prioritate naţională, generalizată la toate palierele societăţii, de la familie şi de la instituţia didactică la cele mai diverse şi, totodată, mai înalte instanţe de decizie.
Nu cred – în realitate, am şi în această privinţă reticenţe – în distribuţii de inteligenţă, înzestrare, în sfârşit, aşa cum anticipam, genialitate pe criterii geo-naţionale; total convins de adevărul străvechi al egalităţii oamenilor de la natură, mă intrigă „licitaţiile” de acest gen, indiferent de cine şi în numele cărui neam le uzează; sunt mai curând convins de adevărul, cu toată aparenţa sa de paradox, că, în genere, sărăcia, cu întreaga sa gamă de suferinţe, e mai deschisă spre excelenţă, cel puţin prin potenţialul de determinare compensatoare, aşa cum intuise, pe la începutul secolului al XVII-lea, italianul Gianbattista Vico.
Ceea ce nu înseamnă că alegaţiile savantului nostru, profesorul Florian Colceag, şi-ar pierde ceva din valabilitate şi din legitimitate. Dimpotrivă. Apelul d-sale la activarea talentelor, îndeosebi din rândul tinerilor, ca şi transformarea excelenţei în prioritate absolută la toate palierele societăţii româneşti acuzând din plin şocul unei derive istorice capătă urgenţa unui program politic, cultural, moral. Şi îmi aduce aminte de obsesia lui Noica spre finalul existenţei sale biologice care, cumva tot în numele unui (alt)fel de remediu – şi al unei alt(fel) de derive deşi nu mai puţin istorice – pornise, prin câteva cetăţi culturale ale Ţării, în căutarea unei duzini de tineri performanţi chemaţi în slujba unei mize eroice a propriului neam.
În ce priveşte şansele unui astfel de program, gândit şi asumat la nivel de politică de stat, nici entuziasmul verbios şi, cu atât mai mult, reticenta defetistă, ambele atât de adânc înrădăcinate în mentalul nostru, nu sunt garanţii de reuşită. Asta n-ar trebui abandonata calea, fie şi ca o probă a schimbării clamate de către toţi şi din toate părţile, de a aduce la nivelul urgenţei pe care o impune. Mai ales că fenomenul hemoragiei de creiere, spre a folosi această funestă expresie, a căpătat şi prin alte ţări, în situaţii de criză ca şi România, o dimensiune alarmantă şi pentru rezolvarea căruia se confruntă în prezent comunităţi ştiinţifice şi de idei, ca şi gânditori de prestigiu din Europa şi din lume. v mai puţin informaţi despre antibiotice, drept care le utilizează semnificativ mai frecvent contra răcelii şi gripei.
Din cauza creșterii rezistenței la antibiotice, infecţiile considerate în prezent minore riscă să facă victime din nou în cazul în care nu sunt luate măsuri la nivel global şi în mod urgent pentru a lupta împotriva rezistenţei la antibiotice, avertizează Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
